Terra ca bilă de gheaţă – teoria care ar putea explica evoluţia vieţii

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Pentru mai multe decenii, oamenii de ştiinţă au susţinut că este posibil ca planeta noastră să fi fost cândva un „bulgăre de zăpadă”. Această teorie a fost creată pe baza unor dovezi care sugerează în Neoprotezoic (de acum 635 de milioane de ani până acum 750 de milioane de ani) gheaţa a ajuns de două ori până la ecuator, depunându-se în cantităţi atât de mari încât ea a rezistat milioane de ani. 

Totuşi, pătura albă ce acoperea Pământul nu era complet solidă, existând zone mai calde în jurul vulcanilor. 

În timpul acestei perioade în care Pământul a fost ca un bulgăre de zăpadă, viaţa străveche ar fi putut începe procesul de explozie a diversităţii. cu toate acestea, până acum, nu au fost create destule cercetări pentru a afla modul în care apa şi substanţele nutritive ar fi curs în oceane îngheţate în care locuiau aceste forme primitive de viaţă. Cercetări din trecut au sugerat totuşi că apele ar fi curs anevoios din cauza gheţarilor care formau un scut împotriva vanturilor, şi că din această cauză mediul nu era favorabil pentru promovarea diversităţii vieţii primordiale. Problema acestor studii, însă, este aceea că ele nu au luat în considerare căldura geotermală care ar fi putut asigura circulaţia apei în oceane. 

Pentru a simula oceanele din perioada în care Pământul semăna cu un bulgăre de zăpadă, un grup de oameni de ştiinţă au dezvoltat un model 3D al oceanelor şi continentelor din Neoproterozoic. Simularea a ţinut cont de căldura geotermală venită de la aproximativ 1 kilometru sub gheaţă ce acoperea planeta. 

În mod surprinzător, cercetătorii au descoperit că oceanele nu erau doar nişte piscine uriaşe care stagnau, ci că în realitate erau destul de dinamice. 

„Este contraintuitiv. Presupunerea noastră şi presupun că şi a altora a fost că gheaţa nu permitea deplasarea curenţilor oceanici, apa era era relativ stagnantă”, a declarat geologul Daniel Schrag, de la Universitatea Harvard. 

Căldura geotermală ar determina apa de pe fundul oceanului să se ridice, declanşând un fel de convecţie pe care o vedem în cazul apei care fierbe într-un vas. De fapt, temperatura apei şi salinitatea ar fi fost egale în ape, o trăsătură complet diferită de cea întâlnită în oricare altă perioadă din istoria Pământului. 

„Astăzi, oceanul este mult mai stratificat. Avem apă caldă şi dinamică în partea superioară şi apă rece şi densă la adâncimi mari, iar aceste straturi rezistă şi nu se amestecă din cauza mareelor şi vânturilor. În oceanul din «bulgărele de zăpadă», aproape toată apa are aceeaşi densitate motiv pentru care este nevoie de mult mai puţină energie pentru ca straturile să se amestece”, a explicat Schrag. 

În plus, curenţii puternici pare să se fi „înfăşurat” în jurul ecuatorului iar curenţii ascendenţi ar fi existat de-a lungul coastelor. Fluxurile instabile de la ecuator ar cauzat vârtejuri care la rândul lor ar fi generat curenţi de aer similari cu cei observaţi pe suprafaţa lui Jupiter. Această circulaţie şi cea a apei calde, ar fi putut declanşa o rată de topire de 10 ori mai mare decât cea estimată iniţial. 

„Trebuie să ne imaginăm că în acea perioadă Pământul a fost o cu totul altă planetă. Oceanul acoperit de gheaţă nu era un loc prea uşor de locuit ”, a mai adăugat Schrag. 

Sursa: Space