Cum poţi să afli dacă te poţi hipnotiza singur?

Psihologul  Richard Bryant, de la University of New South Wales din Sydney, a testat predispoziţia unor voluntari de a fi hipnotizaţi. Participanţii la studiu aveau diferite forme de receptori de oxitocină, un hormon care creşte încrederea şi comportamentul social. Pentru că studiile au demonstrat că oxitocina este asociată cu ataşamentul emoţional, ea este cunoscută şi sub numele de „hormonul iubirii”. Rezultatele studiului au scos la iveală faptul că participanţii care deţineau variante de gene asociate cu lipsa de ataşament emoţional şi autismul erau mai predispuşi la hipnoză. 

Hipnoza i-a intrigat pe oamenii de ştiinţă încă din secolul al XIX-lea, de când medicul James Braid o folosea ca metodă de diminuare a durerii. Totuşi, încă de atunci s-a constatat că unii pacienţi sunt mai afectaţi de hipnoză, comparativ cu alţii, însă nimeni nu ştia de ce. 

• România a înregistrat cel mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană
• Universitatea Harvard a dat în judecată administrația Trump

Hormonii şi hipnoza

Predispoziţia cuiva de a fi convins este un factor important atunci când vine vorba de hipnotizarea unui individ de către un altul. Profesorul Bryant a descoperit că pulverizarea oxitocinei în nasul unui voluntar îl face pe acesta să fie mai uşor de hipnotizat şi mai predispus la angajarea în activităţi jenante precum înjuratul sau dansatul, atunci când o cere persoana care a iniţiat hipnoza. 

Totuşi, specialiştii s-au întrebat dacă nu cumva oamenii care se pot „decupla” cu uşurinţă de la lumea exterioară au mai multe şanse de a se autohipnotiza mai bine. În cel mai nou studiu coordonat de Richard Bryant, cercetătorii au rugat 185 de voluntari să se hipnotizeze singuri folosind o înregistrare audio. Apoi, profunzimea hipnozei a fost a evaluată pe baza unor criterii precum capacitatea de a-şi deschide sau nu ochii sau posibilitatea de a avea halucinaţii auditive. 

Cercetătorii au folosit un chestionar pentru a testat capacitatea participanţilor de a fi absorbiţi în experienţele lor interne şi imaginate. De asemenea, ei au realizat o serie de analize pentru a afla dacă participanţii erau purtători ai unor variante de gene (rs53576 şi rs2254298) care creşteau riscul participanţilor de a suferi de autism sau de a nu manifesta ataşamentul emoţional.

Rezultatele au arătat că cei care deţineau aceste variante de gene erau mai predispuşi la autohipnoză, fiind mai uşor absorbiţi în această stare. 

Bryant sugerează că aceşti indivizi ar putea să se angajeze mai uşor şi înalte experienţe, decât restul oamenilor, lucru care ar explica de ce unii oameni răspund mai bine la tratamente placebo, sa de ce au o probabilitate mai mare de a accepta teorii religioase sau legate de paranormal.