Sunt obezii victime ale unei „gene a foamei”? O descoperire recentă dezvăluie misterul

Această secvenţă de ADN problematică – o anumită variantă a genei FTO – îi împiedică pe oameni să se simtă sătui şi îi face să simtă frecvent pofta de dulciuri şi mâncăruri grase, spun oamenii de ştiinţă, care au descifrat recent mecanismul prin care gena FTO influenţează greutatea corporală.

Cunoscând modul în care acţionează gena, pot fi explorate noi căi de a contracara influenţa ei, pentru a combate obezitatea care, în multe ţări ocidentale, tinde să capete proporţiile unei adevărate epidemii.

• Cât costă și cum funcționează gadgetul pentru dependenții de rețele sociale?
• Peste 17,5 milioane de conturi de Instagram au fost compromise într-un atac masiv de hacking

Milioane de britanici, de pildă, poartă o varianta problematică a acestei gene (aproximativ jumătate din populaţia ţării, după aprecierile cercetătorilor), fie într-un singur exemplar, fie în două exemplare (deoarece când vorbim despre „genă” este vorba, în realitate, despre o pereche de gene, situate pe doi cromozomi pereche; în cazul de faţă, cele două copii ale genei FTO se găsesc pe cromozomii din perechea 16).

Cei 16% dintre locuitori care poartă două copii ale acestei variante „defecte” a genei au şanse cu 70% mai mari să devină obezi decât cei care nu au nicio copie a variantei genei FTO. Chiar şi cei 49% care au singură copie a genei problematice au şanse cu 30% mai mari de a deveni obezi.

Oamenii care au această variantă (botezată de cercetători „gena obezităţii” sau „gena foamei”) tind să mănânce mai mult şi, cel mai adesea, eşuează în încercarea de a pierde în greutate prin dietă. 

Mecanismul acţiunii acestei gene implică un hormon numit grelină, responsabil de apariţia senzaţiei de foame. Oamenii care au „gena obezităţii” nu prezintă o scădere semnificativă a nivelului de grelină după ce au mâncat o cantitate obişnuită de alimente, ceea ce îi face să mănânce foarte mult.

Cercetătorii de la University College London au cerut unor bărbaţi tineri (dintre care unii aveau gena cu probleme, iar alţii nu)  să îşi evalueze intensitatea senzaţiei de foame înainte şi după o masă. Voluntarilor li s-au luat probe de sânge, măsurându-se nivelul sanguin al grelinei,  hormonul care declanşează senzaţia de foame.

Nivelul de grelină este, în mod normal, mai ridicat înainte de masă şi scade după ce mâncăm.

În schimb, la bărbaţii care aveau „gena foamei” s-a observat că nivelul de grelină rămânea relativ ridicat şi după ce mâncaseră, iar senzaţia de foame era mai intensă.

După ce mâncaseră, voluntarilor le-au fost arătate imagini reprezentând diferite alimente şi au fost întrebaţi cât de apetisante li se păreau. În ciuda faptului că abia mâncaseră, celor care aveau „gena foamei” li s-au părut tentante prăjiturile, cipsurile şi burgerii.

Apoi, oamenii de ştiinţă au scanat creierele voluntarilor, cu ajutorul imagisticii prin rezonanţă magnetică.

Cei care aveau gena foamei au prezentat o activitate mai intensă a creierului atunci când se gândeau la mâncăruri grase şi dulci. 

Rezultatele studiului au fost publicate în Journal of Clinical Investigation.

Unii dintre noi, spune dr. Rachel Batterham, conducătorul studiului, pur şi simplu sunt „programaţi biologic” să mănânce mai mult. „Nu numai că aceste persoane au niveluri mai mari de grelină şi de aceea se simt mai flămânde, dar creierele lor reacţionează diferit la grelină şi la vederea imaginilor cu alimente. Este o dublă problemă”, spune ea.

Rezultatele studiului ar putea deschide noi căi de cercetare în domeniil tratamentelor anti-obezitatate. 

Deşi există unele medicamente destinate slăbirii, ce acţionează asupra mecanismelor cerebrale şi hormonale ale foamei, acestea nu constituie singurul mijloc de combatere a obezităţii determinate de „gena foamei”.

Se ştie că nivelul de grelină, deci şi intensitatea senzaţiei de foame, pot fi reduse prin exerciţii fizice – precum mersul pe biciclată – ori prin consumarea unei diete bogate în proteine.

Sursa: Mail Online