VIDEO | Colegiul Național „Școala Centrală”, de la pensionul domnesc de fete la Zoia Kosmodemianskaia (DOCUMENTAR)
This browser does not support the video element.
Colegiul Național „Școala Centrală” este o instituție de învățământ preuniversitar din București, care a funcționat de-a lungul vremii sub mai multe denumiri. Inițial, Școala Centrală a fost instituția dedicată educației fetelor din elita bucureșteană.
Aflată pe strada Icoanei din sectorul 2, se numără printre cele mai vechi școli din București. În prezent, clădirea se află pe lista monumentelor istorice din Capitală.
Pensionatul Domnesc de Fete, așa cum se numea la vremea respectivă, a fost înființat pe baza actului semnat în anul 1851 de domnitorul Barbu Știrbey. Școala a fost deschisă oficial în data de 20 noiembrie 1852.
Amânarea deschiderii școlii, mai bine de un an, a fost cauzată de căutarea unei clădiri adecvate pentru noua instituție și amenajarea ei, dar și pentru că personalul primei școli de fete înființată de stat a fost selectat cu atenție.
Printre primele 13 bursiere care au început cursurile, în anul 1853, se remarcă nume importante ale vremii, precum fiica lui Scarlat Ghica, fiicele logofeților Florescu și Iancu Ralet, Marghiloman, Lahovary, Leurdeanu, Crețeanu.
În anul 1864, Școala Centrală a fost transformată într-o școală secundară, de 5 ani. Prima directoare a fost Ana Iacobsen, a cărei țară de origine era Rusia.
Astfel, a fost pusă piatra de temelie a actualei Școli Centrale, care a avut sediul inițial la Casa lui Manuc, Casa Turnescu și unul dintre palatele familiei Ghica. Asta până când s-a realizat un sediu special pentru instituție.
Lucrările propriu-zise ale noului sediu au început abia în anul 1890, așa cum este înscris peste poarta de intrare din curtea interioară. Acestea au avut loc după planurile arhitectului Ion Mincu.
El este considerat părintele stilului de arhitectură neoromânesc, iar clădirea Școlii Centrale se numără printre primele clădiri construite de Ion Mincu în noul stil ce se va dezvolta pe parcursul primelor decenii ale secolului al XX-lea, fiind și construcția cea mai amplă a arhitectului.
Are la bază o concepție clasică, care amintește de imaginea și formele regulate, simetrice, ale unor ansambluri de mănăstiri de la sfârșitului secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, cum ar fi Mănăstirea Hurezi din Oltenia și Mănăstirile Antim și Văcărești din București.