„Centrul plăcerii” nu este ceea ce părea a fi

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Principalele cunoştinţe ştiinţifice legate de fericire au venit din partea a trei studii. În 1950, James Olds şi Peter Millner au citit despre un studiu în care s-au aplicat electrozi pe capetele unor rozătoare. Atunci când o anume arie din creier era stimulată, animalele evitau să repete activitatea care le produsese şocul. Atunci când au căutat această zonă din creier, Olds şi Millner au descoperit că, supunând la şocuri o altă porţiune din creier, şoarecii utilizaţi în studiul lor erau dispuşi să repete acţiunea pentru a primi aceeaşi stimulare. Mai mult, atunci când şoarecii au avut capacitatea de a-şi produce singuri asemenea şocuri, au făcut-o şi de 1000 de ori pe oră.

Un alt experiment a fost realizat de Robert Heath cam în aceeaşi perioadă. Experimentele sale controversate au presupus implantarea chirurgicală a electrozilor în creierele unor pacienţi internaţi în spitale de boli mintale şi care sufereau de tulburări neurologice şi psihice precum schizofrenia, epilepsia şi depresia. Prin stimularea zonelor din creier, Heath spera să obţină vindecarea pacienţilor. În urma studiilor, el a concluzionat că în creier există o zonă cunoscută sub numele de „centrul plăcerii”, un loc care părea să explice originea biologică a plăcerii. Această ideea a fost rapid acceptată, rămânând bine împământenită, mai ales în cultura populară.

• Schimbările climatice au „efecte pozitive” asupra strugurilor, susțin experții
• Țara care a transformat obsesia pentru pisici într-un puternic motor al economiei

Acum, psihiatrul Morten L. Kringelbach şi neurologul Kent Berridge spun că studiile lui Heath nu numai că nu au dus la vindecarea pacienţilor, dar nici nu au dus la realizarea progreselor în acest domeniu. Cei doi specialişti spun că, de fapt, zona localizată de Heath şi substanţele chimice despre care vorbeşte acesta nu ar avea implicaţii în declanşarea plăcerii, ci a dorinţei.

Teoria lui Kringelbach şi a lui Berridge a fost confirmată ulterior de un studiu realizat de Xiaoxi Zhuang de la Universitatea din Chicago. În studiul său, Zhuang a modificat genetic şoareci. Unii dintre aceştia aveau prea multă dopamină, în timp ce alţii nu aveau deloc. Specialistul a ales dopamina deoarece zona aleasă de Olds, Millner şi Heath era activată de neurotransmiţătorul dopamină. În urma studiului, el a observat că, deşi ce şoarecii fără dopamină nu căutau mâncare, le plăcea ciocolata la fel de mult ca şoarecilor sănătoşi. În acelaşi timp, s-a constat că şoarecii cu multă dopamină consumau la fel de multă ciocolată ca restul şoarecilor şi chiar căutau mai activ hrana. Cu toate acestea, cercetătorii susţin că nu au putut observa nicio urmă de plăcere pe chipurile micilor rozătoare, ci mai curând dezgustul.

Acest fenomen poate fi întâlnit şi la om şi poate fi demonstrat în studii asupra dependenţei. Abuzul de droguri aduce o avalanşă de dopamină, chiar dacă după un timp drogul nu mai provoacă plăcere.

Două secţiuni ale creierului sunt implicate major în crearea plăcerii: una este zona externă a nucleului accumbens, iar cealaltă este paladiul ventral, care primeşte mare parte din indicaţii de la nucleul accumbens. Atunci când sunt stimulate, cele două zone fac ca lucrurile plăcute să devină şi mai plăcute. Atunci când una dintre arii este lezată, plăcerea continuă să existe, chiar dacă euforia este mai greu de atins.

În acest studiu s-a mai observat şi existenţa unei zone mici din cortexul orbitofrontal, de asemenea implicată în senzaţia de plăcere. Atunci când mâncăm deva gustos, ca de exemplu o prăjitură, zona se activează. Însă, pe mpsură ce continuăm să mâncăm, zona începe să-şi reducă activitatea, până când nu ne mai place acea prăjitură.

Toate aceste cercetări arată că nu există un singur „centru al plăcerii” în creier, aşa cum sugerau studiile mai vechi, ci un „circuit” complex al plăcerii, în care sunt implicate mai multe arii cerebrale şi anumiţi neurotransmiţători.

Sursa: Medical Daily