Istoria carantinelor. Izolarea persoanelor, o practică veche de mii de ani

Coronavirsul din Wuhan atrage, din nou, atenţia publicului asupra măsurilor de siguranţă publică.

La nivel mondial, situaţia cornovirusului din Wuhan, China, dar şi situaţia gripei din ţara noastră a atras atenţia publicului, mass media asigurând acestor subiecte spaţii largi. În ceea ce priveşte situaţia din China rapoartele primite acolo ne arată că autorităţile ţin oraşul Wuhan în carantină, asta pentru siguranţa locuitorilor, dar şi pentru a împiedica răspândirea virusului către alte regiuni de pe glob. Leslie S. Leighton, lector al Facultăţii de Istorie a Universităţii Georgia, Statele Unite ale Americii, explică într-un articol din The Conversation că practica carantinelor reprezintă o măsură de sănătatea publică practicată de-a lungul a mii de ani, notează Science Alert.

Izolarea bolnavilor în Antichitate

Istoricul explică că unele dintre cele mai vechi exemple de plasare a unor persoane în carantină sunt înregistrate în versetele vechiului Testament şi fac trimitere la lepră. Cunoscută sub numele de „boala Hansen, lepra este o boală infecţioasă gravă şi care are o contagiozitate limitată. Medicina modernă a dovedit că la baza acestei maladii se află două bacterii, Mycobacterium leprae şi Mycobacterium lepromatosis; totuşi, lipsa cunoştinţelor medicale, dar şi forma în care aceasta se manifesta a dus la o izolare a celor afectaţi în diferite perioade istorice. În prezent, în România, mai există o singură facilitate medicală în care sunt tratate persoanele care suferă de lepră.

Evul Mediu şi Moartea Neagră

Sensul actual pe care îl atribuim conceotului de carantină a apărut în secolul XIV, odată cu Moartea Neagră, epidemia care a dus la moarte a unei treimi din popualţia Europei începând cu anul 1347. În doar patru ani, au murit 40-50 de milioane de europeni; la nivel mondial estimările variază între 75-200 de milioane de ani.

În anul 1377, în portul Ragusa, actualmente Dubrovnik, Croaţia, a instituit trentina, termenul, derivat din cuvântul italian pentru numărul 30 (trenta) făcea referire la o perioadă de 30 de zile pe care navele o petreceu în larg înainte de a le fi permisă intrarea în port. Dacă la finalul acestei perioade toţi membrii echipajului nu prezentau semne de boală atunci se considera că aceştia nu reprezintă un pericol pentru populaţia portului.

În cele din urmă, din cauza diferiţilor factori şi evoluţii ale epidemiilor, perioada de aşteptare a fost crescută la 40 de zile; tot de aici vine şi numele practicii: carantină, din italienescul caranta, care înseamnă 40. De-a lngul timpului, legislaţia a devenit mai strictă, autorităţile portuare solicitând dovezi legate de traseul urmat de către traseul urmat, asta pentru a se asigura că navele şi marinarii nu au trecut prin zone afectate de epidemii.

Modernitatea şi echilibrul dintre siguranţa publicului şi libertăţile personale

Secolul XIX a arătat că şi un astfel de instrument destinat menţinerii stării de sănătate publică poate fi folosit în mod abuziv, diferite guverne ale lumii folosindu-se de pretxtul carantieni pentru a izola anumite oraşe sau regiuni din punct d evedere politic şi economic. Epidemia de holeră din secolul XIX a dovedit nevoia standardizării acestei practici la nivel global.

Războiul de Independenţă, extinderea către vest şi consolidarea autorităţii guvernului federal al Statelor Unite ale Americii a adus în atenţia experţilor în drept constituţional o contradicţie importantă: interesul public,reprezentat de către limitarea extinderii unor patogeni în contrast cu libertatea personală a persoanelor purtătoare ale acestor patogeni. În această situaţie s-a aflat Marry Mallon, cunoscută sub numele de „Typhoid Mary”, aceasta era o bucătăreasă care era purtătoarea febrei tifoide, pe care a transmis-o familiilor de care era angajată. Din această cauză ea a fost pusă în carantină pe insula North Brother, New York, unde a stat pentru doar trei ani deşi era în continuare purtătoare a patogenilor. Ulterior, din cauza faptului că îmbolnăvirile au continuat a fost trimisă, din nou, de autorităţi pe insulă, unde şi-a trăit restul vieţii.

De-a lungul timpului, stigma asociată izolarării persoanelor bolnave de restul comunităţii a fost eliminată, specialiştii i autorităţile reuşind să convingă publicul că astfel de măsuri sunt în intersul publicului, dar şi al persoanelor afectate. Trebuie să subiniem totuşi faptul că o carantină nu rperezintă o modalitate perfectă prin care răspândirea unor agenţi poate fi oprită, dar, cu siguranţă reprezintă o măsură importantă are trebuie luată.

Citeşte şi: