Cum au fost distruse opere de artă pentru a controla credința, istoria și memoria

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

De-a lungul istoriei, numeroase opere de artă au dispărut nu doar din cauza trecerii timpului, a incendiilor, a dezastrelor sau a neglijenței, ci și în urma unor decizii intenționate. Unele fresce au fost acoperite, diverse statui au fost distruse, s-au ars manuscrise și colecții întregi de obiecte de artă au fost furate dispărând cu totul.

În multe cazuri, scopul a fost controlul credinței, al memoriei colective sau al identității unui popor. Deoarece atunci când distrugi imaginile unei epoci, lovești și în povestea pe care acea epocă o transmite mai departe.

• 140 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanţi inventatori români
• Misterul colapsului mayaș: de ce au fost abandonate marile orașe ale civilizației antice

Unul dintre cele mai vechi motive pentru distrugerea artei a fost iconoclasmul, adică opoziția față de imaginile religioase considerate forme de idolatrie sau practici contrare credinței. În astfel de epoci de conflict religios, picturile, icoanele și sculpturile erau privite drept simboluri periculoase, care trebuiau eliminate.

Când imaginile au fost declarate periculoase

Un episod celebru a avut loc în Imperiul Bizantin, în secolele VIII și IX, atunci când împărați și lideri religioși au ordonat îndepărtarea sau distrugerea icoanelor din biserici, pe fondul disputei privind legitimitatea venerării imaginilor sacre.

Mai târziu, în secolul al XVI-lea, odată cu Reforma protestantă, valuri de distrugeri au afectat altare, vitralii, statui și fresce în mai multe regiuni ale Europei. Reformatorii care respingeau cultul imaginilor au cerut înlăturarea acestora din spațiul religios.

În astfel de momente, disputele teologice s-au văzut direct pe pereții bisericilor și în obiectele de cult distruse.

Războaiele care au lovit și patrimoniul

Conflictele armate au produs unele dintre cele mai mari pierderi culturale din istorie. Bombardamentele, incendiile, jafurile și ocupațiile militare au distrus orașe, biblioteci, muzee și monumente.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mii de lucrări au fost furate, mutate forțat sau pierdute. Regimul nazist a confiscat colecții private și opere aflate în muzee, iar o parte dintre acestea sunt încă disputate sau nerecuperate.

Au existat și distrugeri recente. În 2001, talibanii au demolat statuile Buddha de la Bamiyan, în centrul Afganistanului, unele dintre cele mai cunoscute monumente ale regiunii, vechi de aproximativ 1.500 de ani. În ultimul deceniu, situri istorice din Siria și Irak au fost devastate de grupări extremiste. Ținta au fost adesea monumente legate de memoria și identitatea unor comunități întregi.

Când puterea decide ce artă are voie să existe

Controlul artei nu a apărut doar în timpul războaielor. Și în perioade de pace, regimurile autoritare au decis ce se poate expune, ce trebuie interzis și ce stil artistic merită promovat.

În Germania nazistă, numeroase opere moderne au fost etichetate drept „artă degenerată”. Lucrări semnate de artiști precum Kandinsky, Paul Klee sau Max Beckmann au fost confiscate, vândute ori distruse, valoarea lor artistică contând mai puțin decât incompatibilitatea cu ideologia regimului.

În Uniunea Sovietică, realismul socialist a devenit modelul oficial, iar avangarda, abstracționismul și alte forme experimentale au fost împinse la margine. Arta trebuia să prezinte muncitori exemplari, progres industrial și loialitate față de stat.

Și în alte țări, cenzura a luat forme diferite: cărți interzise, expoziții închise, artiști supravegheați sau obligați să lucreze în exil. Dincolo de metode, obiectivul a fost același: controlul mesajelor care ajungeau în spațiul public.

Ce se pierde atunci când dispare o operă de artă?

Când dispare o operă de artă, nu se pierde doar un obiect. Se pierd tehnici, simboluri, fragmente de istorie și felul în care oamenii unei epoci s-au văzut pe ei înșiși. De aceea, protejarea patrimoniului a devenit astăzi o preocupare internațională, iar muzee, arhive, istorici și organizații precum UNESCO documentează colecții, digitalizează manuscrise și urmăresc recuperarea obiectelor furate.

Felul în care o societate își distruge arta spune uneori la fel de mult ca felul în care o creează.

Știați că?

În 1937, regimul nazist a organizat expoziția „Entartete Kunst”, menită să ridiculizeze arta modernă. Unele opere furate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sunt identificate și restituite și în prezent. UNESCO consideră atacurile deliberate asupra patrimoniului cultural o amenințare la adresa identității colective.

Surse:

https://www.unesco.org/en/heritage-armed-conflicts

https://www.europarl.europa.eu/thinktank/en/document/EPRS_BRI%282016%29579081

https://www.britishcouncil.org/voices-magazine/destroying-cultural-heritage-more-just-material-damage

https://www.lunduniversity.lu.se/lup/publication/a7fff866-817e-4026-9c3d-02ffe3676105

Vă mai recomandăm să citiți și:

Unde ajung operele de artă după ce sunt furate din muzee?

De ce unele opere de artă ajung capodopere, iar altele dispar fără urmă?

O amprentă de acum 67.800 de ani este cea mai veche formă de artă descoperită vreodată

În 1940, un câine a descoperit o peșteră plină cu opere de artă antice