Armenia – o istorie scrisă cu sânge, rugăciune și piatră

Există în istoria umanității popoare a căror rezistență pare a fi o sfidare continuă la adresa legilor firii și ale istoriei. Armenii sunt, fără îndoială, definiția acestei reziliențe. Așezați la intersecția brutală a imperiilor, sub umbra biblică a Muntelui Ararat, acești frați ai românilor, cum îi numea Nicolae Iorga, au învățat că prețul identității este, de cele mai multe ori, plătit cu sânge. Exodul celor 120.000 de etnici armeni din Nagorno-Karabah este o rană deschisă pe trupul unei civilizații milenare care a refuzat să fie ștearsă din paginile timpului.

Gândiți-vă la privirea unui bătrân care își vede pentru ultima oară grădina, la mâinile care mângâie pragul casei înainte de a pleca spre necunoscut. Acești oameni nu transportă doar bagaje în portbagajele mașinilor ticsite, ci poartă în suflet greutatea unui munte pe care nu-l mai pot atinge, dar care le aparține prin destin; este durerea mută a celui care știe că, deși pleacă, inima îi rămâne îngropată sub pietrele de mormânt ale strămoșilor săi, într-un pământ care a încetat să mai fie acasă doar pentru că lumea a ales să privească în altă parte, lăsând destinul unui popor la voia întâmplării.

• Cum arăta un strămoș al meduzelor de acum 450 de milioane de ani?
• Cum au fost distruse opere de artă pentru a controla credința, istoria și memoria

Tragedia armeană este un fir roșu care străbate ultimul secol. „Marea crimă” (Medz Yeghern) din 1915 a lăsat o cicatrice adâncă în psihicul colectiv. Un milion și jumătate de suflete au pierit atunci pentru singura vină de a-și păstra credința creștină și identitatea etnică. Armenii și evreii împărtășesc această geografie a durerii, o suferință pe care nici măcar Dante nu ar fi putut-o descrie în viziunile sale cele mai negre despre infern.

Ecoul deșertului Deir ez-Zor vibrează și astăzi în strigătul pruncilor din Karabah. Istoria nu s-a repetat doar ca metaforă, ci ca o realitate sângeroasă, sub aceleași ceruri plumburii. Cum să explici unei fetițe care își strânge păpușa la piept într-un convoi de refugiați că străbunica ei a trăit exact același coșmar? Genocidul este plânsul care nu se oprește de un veac, este absența celor care ar fi trebuit să fie astăzi bunici, părinți și copii, dar care au devenit praf în vântul uitării internaționale, lăsând în urmă doar o tăcere asurzitoare.

În acest peisaj de prigoană, spațiul românesc a fost, timp de secole, un refugiu și o a doua casă. Armenii nu au venit aici doar ca pribegi, ci ca ziditori. De la Botoșani la Gherla, prezența lor a înnobilat pământul românesc prin spirit, cultură și muncă. Legătura dintre români și armeni este una de sânge spiritual, o comuniune de destin a popoarelor aflate mereu la răscruce de vânturi și în bătaia furtunilor istorice.

Există în orașele noastre vechi un miros discret de cafea armenească și o rigoare a pietrei bisericilor lor care ne șoptesc despre demnitate. Românii i-au primit ca pe frați care au adus cu ei lumina unei civilizații asediate. În rugăciunile șoptite în bisericile armenești din România se simte recunoștința celui care a găsit o mamă adoptivă atunci când propria țară era sfâșiată. Este povestea supraviețuirii prin iubire și acceptare, o lecție despre modul în care omenia pură poate învinge teroarea istoriei și poate clădi punți peste abisul suferinței.

Rădăcina răului în Karabah poartă semnătura cinică a lui Iosif Stalin. Printr-un abuz administrativ tipic imperiului bolșevic, un teritoriu pur armenesc a fost dăruit Azerbaidjanului, creând o bombă cu ceas care a explodat odată cu disoluția URSS. Principiul autodeterminării, care a stat la baza formării statelor naționale după 1918, pare să fi fost suspendat în mod crud pentru acest popor, lăsându-l pradă unor interese care ignoră dreptul fundamental de a trăi liber pe propriul pământ.

Cum poți tăia cu un creion, pe o hartă, legătura vitală dintre un om și mormântul tatălui său? Stalin nu a desenat doar granițe, ci a desenat sârmă ghimpată direct prin inimi. Fiecare hectar de pământ din Artsakh este îmbibat de sudoarea celor care l-au muncit și de sângele celor care l-au apărat timp de generații. Este o nedreptate strigătoare la cer ca un popor să fie forțat să ceară permisiunea de a respira pe pământul pe care l-a sfințit cu mănăstiri încă de la începuturile creștinismului, doar pentru că un dictator de mult apus a vrut să joace un șah sinistru cu destinele umane.

Este o iarnă morală a lumii atunci când un metru cub de gaz valorează mai mult decât viața unui copil armean. Tăcerea marilor cancelarii este o complicitate surdă, un pact faustian semnat pe seama celor care nu au petrol să ofere, ci doar cultură, credință și demnitate. În timp ce în casele noastre este cald datorită resurselor cumpărate cu prețul tăcerii, în munții Karabahului se stinge o lume întreagă sub ochii noștri. Această tranzacție cinică ne pătează tuturor conștiința, amintindu-ne că, uneori, confortul ne este construit pe ruinele speranței unui popor abandonat.

Armenia se află astăzi într-un clește geopolitic letal. Între Azerbaidjan și Turcia, state care se definesc drept „două state, o singură națiune”, micul stat armean este văzut ca un obstacol în calea unui proiect de expansiune. Singurătatea acestui popor este sfâșietoare; părăsit de aliați șihărțuit de vecini agresivi, privește spre orizont căutând un semn de solidaritate care întârzie să apară. Este o luptă pentru supraviețuire într-o lume care pare să fi uitat sensul onoarei.

Să fii armean astăzi înseamnă să dormi cu rucsacul la ușă, știind că ești înconjurat de forțe care îți neagă însăși existența istorică; este o singurătate, o izolare pe care doar cei persecutați o pot înțelege cu adevărat. Când ești ținta unei uri vechi de secole, fiecare răsărit de soare este o victorie și fiecare rugăciune este un strigăt de ajutor trimis într-un univers care pare să fi rămas fără ecou. Este demnitatea supremă a celui care, deși știe că este singur împotriva tuturor, refuză să-și abandoneze limba, altarul și amintirile.

Un popor care nu vrea să moară, nu va muri niciodată, sunt cuvinte care trebuie să fie lumina ce ghidează viitorul Armeniei. Avem obligația morală de a nu lăsa praful uitării să se așeze peste tragedia lor. Memoria colectivă este singura armă eficientă împotriva repetării istoriei, iar prin reamintirea acestor atrocități, avem datoria de a trezi conștiința lumii. Armenii au supraviețuit imperiilor, masacrelor și exilului, iar spiritul lor va dăinui atâta timp cât cineva, undeva, le va rosti povestea.

Atâta timp cât o singură mamă armeancă îi va povesti fiului ei despre frumusețea munților pierduți, spiritul Armeniei va trăi, caci memoria este un act de rebeliune împotriva morții și a uitării. Fiecare lumânare aprinsă, fiecare poem scris și fiecare strigăt împotriva nedreptății sunt cărămizi în zidul care protejează identitatea acestui popor martir. Armenia este un simbol universal al spiritului uman care, deși strivit sub pietrele secolelor, găsește mereu puterea de a scoate la lumină o floare a speranței, sfidând întunericul, așa cum spunea scriitorul armean William Saroyan, surprinzând chintesența forței acestui popor:

„Aș vrea să văd orice putere din lume distrugând această rasă, această mică bandă de oameni neimportanți, ale căror războaie au fost toate purtate și pierdute, ale căror structuri s-au dărâmat, a căror literatură este necitită, muzica neauzită și rugăciunile nu mai primesc răspuns. Mergeți înainte, distrugeți Armenia. Vedeți dacă o puteți face. Trimiteți-i în deșert fără pâine sau apă. Ardeți-le casele și bisericile. Apoi vedeți dacă nu vor râde, nu vor cânta și nu se vor ruga din nou. Căci atunci când doi dintre ei se întâlnesc oriunde în lume, vedeți dacă nu vor crea o Nouă Armenie.”

În această încăpățânare de a renaște stă o lecție despre ceea ce nu poate fi învins: memoria, credința și dorința de a continua, pentru că adevărata patrie este ceea ce oamenii aleg să păstreze viu, oriunde s-ar afla.

*Acest articol a fost semnat de Ciprian Demeter