Cele doua lumi

Inainte de Revolutia din 1989, la televizor, propaganda comunista ne indesa in ochi pana cand ne dadeau lacrimile imaginea contrafacuta a societatii multilateral dezvoltate. Cu avant muncitoresc, eram manipulati fin de catre ciracii Partidului, prin imagini si vorbe bine mestesugite, sa credem ca Epoca de Aur este foarte aproape, ca traim intr-o societate aproape perfecta, in care nu se intampla nici un rau si ca nu ducem lipsa de nimic. Desigur, daca ne luam privirea de pe ecranul alb-negru si ieseam afara din casa (precum, la 29 de ani, un print indian evada din palatele sale de aur pentru a descoperi lumea mizerabila si plina de suferinta si a deveni Buddha), o parte dintre noi observam ca lucrurile nu stau deloc asa. De cele mai multe ori, cascavalul, vorba cantecului reactionar al lui Andries, se vedea numai la Telejurnal.

Paradoxal, in zilele noastre, cei mai multi avem burtile burdusite cu „cascaval“, dar, cand deschidem televizorul, vedem o lume de cosmar, bantuita de violenta, impostura, decadenta si sufocata de eroi de mucava. Dati-mi voie sa cred ca aceasta din urma este totusi mai autentica decat prima. {i ca televizorul nu are absolut nici o vina. La inceputul anilor ’90, ne castigam libertatea de a alege sa urmarim destinul picant al familiei Ewing din Dallas si peripetiile sclavei Isaura versus Serata muzicala a lui Iosif Sava sau Teleenciclopedia. La fel cum astazi optiunea de a apasa pe telecomanda LCD-ului butonul cu OTV sau cel cu Discovery Channel este strict la latitudinea noastra. Evident, intre cele doua optiuni exista multe altele. Ceea ce vreau sa subliniez aici este faptul ca, intr-o societate deschisa, eu nu prea cred in postura malefica a televizorului. Dimpotriva, gratie lui, s-a inlesnit considerabil accesul la informatie si educatie. Chiar si atunci cand asta s-a facut printr-un fals.

• De ce încearcă cercetătorii să simuleze efectul substanțelor psihedelice asupra Inteligenței Artificiale?
• Agenții AI sunt matematic incapabili să efectueze o muncă funcțională

Citeam in Ziarul de Duminica povestea unuia dintre primele showuri de tip „Sii si castigi“, Twenty One, care a rulat in anii ’50 in SUA. Pe tot parcursul anului 1956, cel mai bun concurent se dovedise a fi un evreu destept, dar fara priza la public, Herb Stempel. Ratingul emisiunii, initial mare, incepuse sa scada, iar producatorii se aflau in cautarea unui nou concurent care sa relanseze showul. |n iarna lui ’57, in concurs a intrat un tanar intelectual, Charles Van Doren, care a castigat inimile americanilor prin cultura sa uriasa si printr-o nemaipomenita carisma. Tensiunea a inceput sa creasca, iar sumele puse in joc au devenit tot mai mari, ajungand la peste 100.000 USD (o avere pentru acele timpuri). Confruntarea dintre cei doi a facut ca Twenty One sa bata orice record de audienta. Van Doren ajunge pe coperta la Time, studiourile de la Hollywood ii ofera contracte, mii de femei il cer de barbat. |ntr-un final, Stempel este infrant, iar Van Doren pleaca acasa cu 138.000 de dolari. Doi ani mai tarziu, dupa o ampla ancheta, castigatorul sclipitor si frumos va declara spasit in fata Congresului: „Am fost profund implicat, intr-o minciuna. Mi-am inselat prietenii si pe milioane dintre dumneavoastra.“ Postura, emotiile si intonatia vocii lui Van Doren, alaturi, evident, de cunoasterea de dinainte a raspunsurilor – toate fusesera orchestrate de producatori. Cea mai mare cacealma televizata a facut insa ca un show de cultura generala sa devina cel mai vizionat program.