Prima pagină Natura

Din tainele pescuitului cu cormorani

Nicu Pârlog | 07.15.2013 | ● Vizualizări: 4018
Apus de soare cu cormorani pe un râu din china     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (7)

O barcă îngustă lunecă lin tăind apele în care se oglindeşte un fabulos apus de soare. Bătrânul pescar cu ochi înguşti şi pălărie conică tronează calm şi misterios ca o zeitate păgână a fluviului. Este încadrat de câteva păsări mari şi negricioase care par singurul ornament mobil al bărcii ticsite cu peşti şi o viaţă de amintiri petrecută între vâslele sale. Este printre puţinii cunoscători ai unei arte străvechi în care oamenii au învăţat să-şi apropie şi să-şi transforme în prieteni şi parteneri de pescuit unele dintre cele mai dificile şi încăpăţânate păsări, anume cormoranii.

 
„Cormorănim” prin colbul istoriei ?
 


În decursul ultimilor aproximativ 5.000 ani oamenii au inventat nenumărate metode şi tehnologii care au facilitat vânătoarea, agricultura, prepararea hranei şi multe altele. Tot în acest capitol larg, se încadrează şi domesticirea animalelor, inclusiv dresajul păsărilor sălbatice pentru folosul oamenilor.
 
În privinţa interesantei şi cumva bizarei metode de pescuit cu ajutorul cormoranilor dresaţi, istoricii şi arheologii consideră că a apărut simultan în China şi Japonia, în perioada dinastiei chineze Tang  (618-907 după Hristos).
 
Cercetătorii nu au reuşit încă să afle dacă metoda pescuitului cu cormorani a apărut prima dată în China de unde a pătruns în Japonia, sau viceversa. Documentele în această direcţie sunt puţine, rare şi vagi.
 
Totuşi, cum primele menţionări istorice despre pescuitul cu cormorani apar în Japonia, iar în perioada dinastiei Tang, China era într-un moment de închidere faţă de contactul cultural cu Japonia, o parte a istoricilor (evident cei niponi) arogă Japoniei paternitatea acestei inedite forme de dresaj-pescuit. Cea mai veche menţionare vine dintr-o cronică chineză din tipul dinastiei Sui, conform căreia:
 
În Japonia pescarii pun inele înguste de-a lungul gâturilor cormoranilor, după care-i lasă liberi în apă să prindă câţi peşti pot. Într-o singură zi, un cormoran bine dresat poate prinde peste o sută de peşti”.
 
Prim plan al unui cap de cormoran    (Foto: Shutterstock.com)
 
Indiferent de ţara de origine, metoda pescuitului cu cormorani s-a păstrat până în prezent în ambele ţări, când pe unele râuri şi lacuri mai pot fi observate bărcile din care pescarii-dresori iscusiţi menţin această metodă arhaică şi cumva exotică de a-şi obţine peştii.
 
Spun cumva exotică deoarece foarte aproape de noi, în Balcani, mai precis în Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei a supravieţuit metoda pescuitului cu cormonari dresaţi. Nu se ştie exact vechimea sau originea acestei îndeletniciri, dar chiar şi în zilele noastre pe Lacul Dojran din sud-estul ţării, mai pot fi observaţi câţiva pescari care cunosc tainele dresajului cormoranilor.
 
În vestul Europei, pescuitul cu cormorani şi-a trăit vremurile de glorie în Franţa şi Anglia secolelor 16-17. Specialiştii susţinând că deşi modul de pescuit era similar celui din Extremul Orient, metodele de dresaj şi condiţionare a păsărilor erau diferite de cele ale chinezilor şi japonezilor, fiind mai degrabă asemănătoare cu cele folosite în dresajul păsărilor răpitoare. 
 
Cormoran dresat după o zi de pescuit    (Foto: Shutterstock.com)
 
Înapoi în Asia, unde pescuitul cu cormorani este încă reprezentat, se observă două mari diferenţe între China şi Japonia. Prima ţine de organizare, pescarii chinezi acţionează în general singuri, în propria barcă şi întovărăşindu-se cu un singur cormoran, pe când în Japonia echipele de pescari sunt mai bine sitematizate şi au mai mulţi cormorani.
 
De fapt numărul cormoranilor de pe o barcă variază între un singur exemplar şi până la treizeci de astfel de păsări, depinzând evident de dimensiunea bărcii şi abundeţa de peşti din ape.
 
A doua diferenţă ţine de natura cormonanilor folosiţi. În Japonia, cea mai întâlnită specie de cormoran este aşa numitul cormoran japonez sau cormoran al lui Temminck (Phalacrocorax capillatus), pe când în China, este dresat cormoranul comun (Phalacrocorax carbo), specie mai mare şi mai puternică decât cea japoneză, cu un larg areal de răspândire.
 
Cormoranul comun este şi cea mai des întâlnită specie de cormoran de la noi din ţară, fiind observat îndeosebi în Lunca şi Delta Dunării.
 
Chinezii se folosesc de cormorani aproape domestici, crescuţi în captivitate şi obişnuiţi de mici cu omul. Japonezii, în schimb, preferă cormoranii sălbatici din specia locală, care sunt prinşi în partea de sud a Insulei Honshu, unde cuibăresc cu miile.
 
Cormoranii: actorii speciali
 
Cormoranii sunt păsări mari de apă, cu penaj în general în nuanţe întunecate, mai ales când sunt în stadiul de adult. Numele latinesc al genului lor, Phalacrocorax se traduce prin „corb de mare”, cu toate că nu au nicio legătură apropiată cu corvidele, ci fac parte din familia pelicanilor. Cu toate că sunt zburători buni şi rezistenţi, cormonarii s-au spacializat îndeosebi pentru traiul în mediul acvatic, în particular pentru înotul sub apă.  
 
Spre deosebire de majoritatea păsărilor de apă care îşi caută hrana la suprafaţa apei, cormoranii pescuiesc doar sub apă. Sunt înotători desăvârşiţi şi abili sub luciul apei. Se scufundă şi înoată sub apă cu mareprecizie şi abilitate. Se hrănesc îndeosebi cu peşti, dar nu refuză nici crustacee, broaşte şi larve de insecte. Totuşi, peştii ocupă peste 90% din dieta tuturor speciilor de cormorani.
 
La ora actuală, în lume mai trăiesc un număr de 28 specii de cormorani dintre care trei cuibăresc şi la noi în ţară, anume cormoranul comun (Phalacrocorax carbo) care atinge lugimea de circa 90 centimetri, fiind cel mai mare, cormoranul moţat (Phalacrocorax aristotelis), lung în medie de 70-75 centimetri, precum şi cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus), de 40-50 centimetri lungime.
 
Toate speciile de cormorani preferă îndeosebi zonele tropicale şi temperate, fiind observaţi doar accidental în zonele polare. Unele specii sunt exclusiv păsări marine, altele preferă doar apele dulci, pe când unele, precum cormoranul comun se descurcă la fel de bine în apa mării sau cea a lacurilor şi râurilor. Unele specii cuibăresc doar în copaci, pe când altele preferă înălţimele insulelor stâncoase sau ţărmurile abrupte. Cormoranii sunt păsări extrem de sociabile prin definiţie. De fapt, unele dintre cele mai mari aglomeraţii de păsări din lume, sunt alcătuitedin colonii uriaşe de cormorani.
 
Exemplar de cormoran comun    (Foto: Shutterstock.com)
 
Sunt specializaţi într-un mod anume de hrănire, denumit „urmărire subacvatică” de către ornitologi. Când observăm cormorani în natură, iar aceştia se scufundă brusc sub apă, fie se apără de atacurile unei păsări de pradă, fie cel mai adesea pornesc să urmărească peşti.
 
Întreaga sa înfăţişare a evoluat pentru acest tip de pescuit. Trupul său are o formă fusiformă, iar picioarele scurte şi puternice sunt ataşate ca capătul extrem al trunchiului, astfel încât simplul mers pe jos este foarte dificil pentru cormorani.
 
Degetele mari şi puternice sunt unite de o membrană interdigitală mai groasă decât la raţe, gâşte sau pelicani. Cu aceste picioare, comoranul izbeşte literalmente apa pentru a-şi accelera exploziv propulsia subacvatică.  Îşi urmăresc prada sub apă, cu ochii deshişi şi aripile ţinute strâns lipite de trup. Cu ajutorul ciocului lung, subţire şi cu vârful curbat la capăt cormoranul reuşeşte nu doar să prindă peştele, ci şi să-l înţepe pentru a-l asigura. Peştele este apoi înghiţit întreg, întotdeauna cu capul înainte.
 
Se pot scufunda până la 25 metri adâncime, şi ating viteze impresionante atunci când îţi urmăresc peştii. Din nefericire pentru ei, cormoranii nu au glande secretoare de ulei precum ale cufundacilor sau corcodeilor, alte păsări de apă cu un stil de viaţă cumva asemănător. Din acest motiv, penele cormoranilor se udă relativ uşor, iar după fiecare sesiune de scufundat şi hrănire, păsările trebuie să se aşeze pe o piatră sau creangă, în modul lor caracteristic cu trupul drept şi aripile deschise pentru a-şi usca penajul. 
 
Tradiţie şi modernitate
 
Pentru lumea occidentală, pescuitul cu cormorani a fost relatat în premieră de către faimosul călător medieval Marco Polo. În anul 1321, Fratele Odoric din Pordenone (Odorico Mattiussi, pe numele real), un călugăr franciscan venit din Italia în China, descrie la rândul lui despre strania metodă de pescuit observată.
 
Din fericire, această tradiţie interesantă este continuată şi în zilele noastre, cu precădere în partea de sud a Chinei şi în unele zone din Japonia. Astăzi, pescuitul cu cormorani este prezent şi pe Lacul Baoding situat la doar două ore de mers cu maşina spre sudul capitalei Beijing. Tradiţia este des întâlnită în aşa numitele „Oraşe de Apă”, aglomerări rurale de mari dimensiuni din zonele fluviatile inundabile şi deltele marilor cursuri de apă din sudul Chinei, majoritatea fiind situate în provincia Jiangsu.
 
Într-o zi bună de pescuit,  „echipajul” de cormorani ai unei singure bărci poate prinde până la 25 kilograme de peşte.
 
Pentru a preveni evadarea, majoritatea pescarilor îşi asigură cormoranii legându-i de picior. De obicei, dresorii buni au clădit relaţii de încredere şi prietenie între ei şi păsări, şi nu se tem că acestea îşi vor lua zborul către libertate.
 
În plus, în aceste cazuri, cormoranii au fost supuşi aşa numitului proces de imprinting, prin intermediul căruia un pui de pasăre care intră în contact cu omul ajunge să creadă că oamenii sunt păsări şi prin urmare acceptă fără probleme compania omului.
 
Popas de pescuit    (Foto: Shutterstock.com)
 
Urmând tradiţia, toţi cormoranii au ataşat de gât un inel care nu le permite să înghite peştii mari. Atunci pasărea se îndreaptă cu ei spre barcă, unde ştie că pescarul îi va lua peştele cel mare şi-i va da recompensa sub forma peştilor suficienţi de mici încât să fie înghiţiţi în ciuda inelului restrictiv.
 
Cele mai multe sesiuni de pescuit au loc dimineaţa şi seara, dar există anumite echipaje mixte de oameni şi păsări, care acţionează şi pe timpul nopţii, deoarece experienţa a arătat că în apele bogate, peştii sunt atraşi în număr mare de lumina felinarelor din bărci, ajungând astfel prăzi facile pentru cormorani.
 
Sfârşit?
 
Supusă provocărilor diverse şi neaşteptate ale prezentului, se pare că străvechea metodă de pescuit este în pericol de dispariţie, cel puţin în China.
 
Majoritatea pescarilor de acolo sunt oameni sărmani, care câştigă de pe urma cormoranilor doar strictul necesar. Fără excepţie, cu toţii îşi doresc ca proprii copii să aibă parte de educaţie mai bună şi să-şi facă cariere în marile oraşe.
 
Pescarii au ajuns să creadă că pescuitul cu cormorani nu are viitor, prin urmare mulţi refuză să îşi înveţe copii tainele acestei îndeletniciri milenare. Astfel, arta aceasta a dispărut deja din unele regiuni ale Chinei.
 
Spre exemplu, dacă în urmă cu un deceniu se puteau observa bărci cu cormorani pe Lacul Jingshan de lângă Beijing, în prezent acestea au dispărut iar pescarii s-au reprofilat. Un alt pericol este reprezentat şi de poluarea masivă a lacurilor şi râurilor Chinei, situaţie care duce la dispariţia aproape ireversibilă a numeroase specii de peşti. Nu trebuie uitate nici proiectele megalomane ale Chinei de a construi hidrocentrale gigantice care vor afecta nu doar ecosistemul marilor fluvii unde sunt amplasate, ci şi pe cel al multitudinii de afluenţi şi zone umede adiacente cursului fluviilor respective.
 
Bătrân maestru dresor de cormorani    (Foto: Shutterstock.com)
 
Cu totul alta este situaţia în Japonia, unde Ukai (denuminrea japoneză pentru arta pescuitului cu cormorani), este considerată o artă tradiţională, deci va beneficia de celebra susţinere şi apreciere pe care o au japonezii pentru conservarea şi menţinerea propriilor obiceiuri şi tradiţii.
 
În prezent, Ukai este întâlnită în vecinătatea a 13 oraşe, cel mai renumit loc fiind Râul Nagara din prefectura Gifu, acolo unde tradiţia pescuitului cu cormorani continuă neîntreruptă de peste 1.300 ani. Maeştri pescari-dresori din prefecturile Gifu şi Seki sunt sub protecţia Casei Imperiale a Japoniei, au statutul de angajaţi permanenţi şi poartă denumirea de Pescari Imperiali ai Agenţiei Naţionale Imperiale.  Autorităţile nipone se străduiesc să introducă pescuitul cu cormorani într-un circuit turistic pentru străinii care poposesc în Japonia. Sezonul ofiical de pescuit pe Râul Nagara are loc între 11 mai şi 15 octombrie, iar turiştii pot experimenta oricând emoţia unei aventuri al pescuit alături de cormoranii care le aduc peştii prinşi.  
 
Pescar cu cormorani pe lacul Baoding    (Foto: Shutterstock.com)
 
Când apele prind fugar culoarea apusului, bărcile lunecă înapoi în satele pescăreşti. Oameni şi păsări sunt mulţumiţi. Şi unii şi alţii aşteaptă vremurile mai bune de odinioară, când arta aceasta avea alte valenţe şi nu era umbrită de poluare, distrugerea mediului iar taţii şi fii îşi doreau în egală măsură ca firul tainei să nu se rupă.