Prima pagină Natura

Sconcsul: cel mai adorabil dintre dezgustători

Nicu Pârlog 02.05.2014 | ● Vizualizări: 9290
Sconcs în rol de animal de companie     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (5)

Noi românii nu cunoaştem sconcşii decât din desene animate şi documentare TV. Foarte puţini dintre noi i-am văzut într-o grădină zoologică, şi mult mai puţini români i-au văzut vreodată în mediul lor natural. Cu toate acestea, aceste simpatice dar temute animale (la prima vedere) ne sunt cumva familiare pe baza mirosului lor caracteristic, atât de insuportabil încât pe baza acestei caracteristici definitorii chiar, sconcşii au intrat deja în vocabularul actual al oamenilor de pe toate meridianele globului. Dincolo de aspectul lor drăgălaş şi de mirosul lor pestilenţial, sconcsul este un animal deosebit de interesant, despre care noi, oamenii, cunoaştem destul de puţine lucruri. Dar cele pe care le cunoaştem creionează portretul unui animal interesant şi surprinzător din multe puncte de vedere. După cum veţi descoperi în continuare!

 
Sconcşi, dihori, bursuci
 


Principala caracteristică a sconcşilor, adică mirosul lor de-a dreptul pestilenţial, ne face să-i asociem instantaneu cu dihorii, alt gen de mici mamifere carnivore, dar care trăiesc în fauna ţării noastre, şi care asemenea sconcşilor, se folosesc de mirosul greu emis de secreţia glandelor perianale pentru a se apăra de duşmani.
 
Evident, mirosul dihorilor autohtoni nu este nici pe departe comparabil cu duhoarea cumplită emisă de sconcşi, cum nici sconcşii nu se înrudesc foarte mult cu dihorii, aşa cum am fi tentaţi să credem la prima vedere. Dacă primii naturalişti care i-au descris iniţial i-au băgat fie în Familia Mustelidae-lor alături de jderi, nevăstuici, vidre, dihori, etc., fie în Familia Herpestiidae-lor alături de manguste, sudierea lor detaliată a dus la concluzia necesităţii înfinţării unei noi familii, a Mephitidae-lor. În prezent, în această familie au fost incluse cele 12 specii de sconcşi şi zorille „clasice” care aparţin genurilor Mephitis, Conepatus şi Spilogale, plus cele două specii de bursuci „mirositori” malaezi din genul Mydaus.
 
Sconcs matur    Sursa foto: Shutterstock
 
Sconcşii propriuzişi, cei cu care ne-au obişnuit documentarele despre viaţa animalelor, desenele animate şi chiar ştirile (parţial) amuzante aparţin îndeosebi genului Mephitis şi trăiesc într-o mare parte din America de Nord, Centrală şi de Sud.
Dintre ei, cei mai faimoşi sunt sconcşii dungaţi, uşor de recunoscut pe baza coloritului lor negru intens ornat cu două mari dungi albe de pe părţile laterale ale corpului .
 
Dungile pot fi lungi sau scurte, de la ceafă până la baza cozii, sau de la frunte până spre vărful cozii. Sconcşii pot avea diverse pete albe pe gât, piept, labele anterioare sau abdomen. Forma şi dimensiunile acestora variază de la individ la individ. Textura şi desimea blănii variază de asemenea în funcţie de anotimp sau de vârstă. Dungile albe nu au nicio legătură cu sexul animalului. 
 
Un „îndesat” simpatic 
 
Sconcşii au trupuri mici şi îndesate de forma aproxiamtivă a unei pere. La maturitate cântăresc între 2-4 kilograme în funcţie de sex, (masculii sunt mai mari) şi de anotimp (toamna târziu s-au îngrăşat deja pentru a face faţă asprimii iernii). Au membre scurte şi relativ masive, înarmate cu gheare lungi, solide şi ascuţite folosite în principal pentru săpatul după insecte, şoareci şi melci. De fapt, sconcşii sunt în esenţa lor nişte animale extrem de folositoare pentru agricultură şi nu numai.
 
Dieta lor este deosebit de variată şi se compune din multe insecte pe care oamenii le consideră dăunătoare, rpecum şi din şoareci. Vânează fără cruţare păianşeni, scorpioni, melci, viespi, broaşte, şopârle, lăcuste. Ucid fără probleme şoareci, şobolani şi chiar şerpi veninoşi. Sconcşii îşi muşcă puternic prada, iar dacă aceasta este mare şi puternică, se ajută şi de gheare până reuşesc să o răpună cu totul.
 
Consumă şi cadavre, dacă acestea nu sunt intrate în putrefacţie. Nu se dau în lături nici de la plante şi fructe, cu toate că insectele şi rozătoarele alcătuiesc grosul hranei lor zilnice.
 
Sconcşii de azi care trăiesc în medii puternic antropizate nu trăiesc în medie mai mult de trei ani, mare parte din ei sfârşind prin a fi ucişi de automobile. Cei care trăiesc în Natură, departe de aşezări umane, pot trăi şi zece ani!
 
Pentru a se adăposti sau a-şi creşte puii, sconcşii folosesc uneori vizuini abandonate de bursuci, vulpi şi iepuri, cu toate că sunt perfect capabili să-şi sape singuri una. Le plac şi micile crevase stâncoase sau trunchiurile uscate şi goale ale copacilor. Sconcşii nu hibernează iarna, dar în perioadele extrem de reci obişnuiesc să dormiteze până când trece viscolul sau gerul şi pot să-şi reia nestingheriţi activitatea. S-a constatat că mai multe femele pot ierna nestingherite împreună, într-o singură vizuină, pe când masculii nu sunt deloc toleranţi unii cu alţii, şi fiecare iernează de unul singur.
 
Pui de sconcs    
 
Cam la vârsta de nouă luni, sconcsul mascul devine matur sexual, iar la vârsta de un an, femela poate aduce pui pe lume. Sezonul lor de împerechere durează din februarie până în martie. În acest răstimp se produc şi cele mai multe decese în rândul sconcşilor, căci masculii odată ce au simţit mirosul femelelor în călduri, le urmăresc fără să mai ţină cont de automobile...
 
Gestaţia durează cam 60-63 zile, după care femela naşte între 1-10 pui, media fiind de 6 pui la o naştere. Puii se nasc orbi, surzi şi fără blană, cântărind doar 20-24 grame. La vârsta de o săptămână, începe să le crească blana, iar la 3 săptămâni, micii sconcşi încep să exploreze împrejurimile vizuinii. La 5-6 săptămâni, puii încep deja să-şi urmeze mama după hrană, aliniaţi frumos în spatele ei, în şir indian. Pâna la vârsta de 2 luni, puii dorm în vizuină, iar la începutul iernii sunt deja independenţi şi pe cont propriu!
 
Dacă o femelă de scons îşi pierde toţi puii în urma unui act de prădare sau a unei furtuni puternice, ea poate reintra rapid în călduri pentru o nouă sarcină. Sconcşii nu sunt monogami, iar mascului se depărtează de femelă imediat după împerechere. „Mama sconcs” se ocupă singură de crescutul puilor chiar dacă în prealabil se poate împerechea cu mai mulţi masculi.
 
Mirosul! Arma cea îngrozitoare
 
Cel mai definitoriu atribut al sconcsului rezidă şi într-unul dintre cele mai eficiente mijloace de apărare ale vreunui animal din întregul Regn Animal. Pe bună dreptate, căci pentru orice creatură cu simţul mirosului, lichidul împroşcat de sconcşi este pur şi simplu insuportabil.
 
Sconcşii se folosesc de el în special ca mijloc de apărare, dar mai pot împroşca şi când sunt răniţi, bolnavi sau muribunzi. Atunci, pentru ei, împroşcatul (altă dată controlabil) devine o reacţie involuntară, similară cumva cu tusea sau strănutul nostru.
 
De asemenea, împroşcatul este frecvent şi în momentul împerecherii, care la sconcşi este un act destul de violent. Agresivitatea masculului este de fapt un act necesar, care determină ovulaţia femelei care îşi goleşte involuntar glandele perianale în momentul copulaţiei.
 
Sconcs cu glandele perianale la vedere    Sursa foto: Shutterstock
 
Orice sconcs se naşte deja cu o pereche de astfel de glande care sunt active şi pot secreta lichidul atât de temut încă din prima zi de viaţă. Evident, în cantităţi infime în acele momente.
 
Atât de oribil este mirosul încât se spune despre el că nu poate fi imaginat de către cineva care nu l-a simţit. Din acest motiv, majoritatea oamenilor se tem de sconcşi chiar în lipsa unui motiv clar, uitând prea uşor că acest animal nu împroaşcă decât în momentul în care se simte cu adevărat în pericol.
 
Experţii recomandă de altfel ca în cazul întâlnirii accidentale cu un sconcs, oamenii trebuie să-şi păstreze calmul şi să-l lase pur şi simplu în pace până când acesta se depărtează spre treburile lui.
 
Orice sconcs nu împroaşcă pur şi simplu. Înainte de asta, animalul avertizează printr-un comportament caracteristic. Lovesc pământul cu labele din faţă, îşi încovoaie spatele, după care în ultimă instanţă simulează scurte atacuri, după care se ridică ameninţător pe labele din faţă. Dacă omul pur şi simplu nu se retrage, sconcsul se simte ameninţat şi recurge la gestul ultimativ.
 
Animalul se întoarce spre adversar se ridică pe labele din faţă cu coada ridicată, după care împroaşcă cu lichidul său temut. De reţinut că nu face asta decât atunci când se simte cu adevărat în pericol. Orice sconcs care are de ales între a fugi sau a împroşca, va alege invariabil fuga. Doar dacă retragerea este imposibilă, sau este vorba de o femelă care îşi apără puii, va avea loc actul împroşcării. Sconcşii au depozitată în acele glande, o cantitate suficientă de lichid vâscos, lipicios şi oribil mirositor, pentru a împroşca de 5-6 ori. Cu toate acestea, sconcşii sunt foarte economi cu „rezerva” de lichid.
 
Pui de urs american (baribal) lângă un sconcs    
 
Metoda lor de apărare este atât de eficientă încât aproape că nu au duşmani naturali. Orice animal de pradă de la un urs grizzly flămând la o haită de lupi, sau de la o puma feroce la un pit-bull dintr-o linie de luptă, va da înapoi în faţa unui sconcs decis să-şi apere viaţa sau puii.
 
Singurele ameninţări vin din partea păsărilor mari de pradă precum bufniţele şi acvilele. Acestea au un simţ al mirosului foarte slab şi prin urmare nu sunt deloc deranjate de mirosul secreţiei glandei sconcşilor. De fapt, bufniţa de Virginia  (Bubo virginiatus) este cel mai de temut duşman natural al sconcsului.
 
Experienţa i-a făcut pe oameni să descopere în timp cele mai eficiente mijloace de a îndepărta mirosul şi secreţiile împroşcate de sconcşi pe haine.
 
Se pare că cel mai bun mijloc constă în turnarea din belşug de suc de roşii pe haine. Dacă acesta nu este disponibil, un mijloc aproximativ la fel de bun constă într-un amestec compus din o treime peroxid de hidrogen, o treime praf de copt şi o treime săpun lichid. Cele trei ingrediente trebuiesc amestecate, fără a se adăuga apă după care se trece la curăţat.
 
Compoziţia chimică rezultată din amestecul peroxidului şi prafului de copt schimbă compoziţia moleculară a secreţiei şi modifică mirosul cel insuportabil. Săpunul lichid are rol de îndepărtare a secreţiei uleioase.
 
Dincolo de aceste particularităţi definitorii ale sconcşilor, chipul lor simpatic-bonom şi alura lor şugubeaţă a făcut ca în ultimii ani să crească popularitatea lor. Astfel astăzi, sconcşii sunt tot mai căutaţi de iubitorii de animale de companie, iar piaţa s-a conformat cererii (cel puţin în America de Nord), o serie de lanţuri de pet shop-uri vânzând în prezent pui de sconcşi ale căror glande perianale au fost deja extrase.
 
Cât despre sconcşii din sălbăticie, studiile de teren confirmă că populaţiile lor o duc bine. 
 
Soncşii au trecut cu brio testul evolutiv al speciei. Să vedem deci cum vor trece de toanele omului actual care-i vede drept animale de companie, precum şi de viziunea strict financiară a lanţurilor de pet shop-uri.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI