Cum ajung unele păsări să fie crescute de alte specii

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Unele păsări își lasă ouăle în cuiburile altor specii și dispar pentru totdeauna. Puii ajung apoi să își arunce „frații” din cuib și să fie crescuți de părinți adoptivi păcăliți.

Dacă un om și-ar abandona copilul în casa unor străini, reacția ar fi una de șoc. În lumea animală însă, această strategie există de milioane de ani și este considerată o metodă eficientă de supraviețuire.

Biologii numesc fenomenul „parazitism nidicol”. Unele animale își lasă puii în grija altor specii, iar părinții adoptivi ajung să îi crească fără să își dea seama de această mișcare.

Cel mai cunoscut exemplu în această strategie este cucul comun, pasăre întâlnită în special în Europa și Asia. Femela urmărește cu atenție cuiburile altor păsări și așteaptă momentul perfect pentru a-și depune propriul ou. Totul durează doar câteva secunde: intră în cuib, îndepărtează unul dintre ouăle gazdei și îl înlocuiește cu al ei, apoi dispare definitiv. După eclozare, puiul de cuc iese adesea primul din ou și, deși este încă orb și aproape lipsit de pene, începe instinctiv să împingă celelalte ouă sau chiar puii gazdei în afara cuibului. Rămas singur în cuib, primește toată hrana și atenția părinților adoptivi, care continuă să îl crească fără să distingă impostorul.

Cercetătorii spun că aceste comportamente sunt programate instinctiv. Cucii nu au nevoie să fie învățați cum să migreze, cum să își depună ouăle în cuiburile altor păsări sau cum să își continue ciclul de viață. Chiar dacă sunt crescuți de „părinți adoptivi” din alte specii, ajung să reproducă aceleași comportamente specifice propriei specii.

În Africa subsahariană, pasărea numită honeyguide, cunoscută și ca indicatorul, folosește o strategie și mai brutală. Puiul abia ieșit din ou îi atacă pe ceilalți pui din cuib cu un cioc ascuțit, ucigându-i înainte ca aceștia să apuce să crească.

Există și insecte care folosesc tactici similare. Larvele unor gândaci din familia blister beetles se adună pe plante și emit substanțe chimice care imită feromonii femelelor de albine. Masculii sunt atrași de semnal, iar larvele se agață de corpul lor și ajung astfel în stupii sau cuiburile albinelor, unde consumă hrana destinată puilor gazdei.

Pentru speciile parazite, avantajul este uriaș: părinții nu mai consumă energie pentru construirea unui cuib, protejarea ouălor sau hrănirea puilor. În schimb, produc mai multe ouă și își cresc șansele de reproducere.

Unele păsări-gazdă au învățat să detecteze ouăle intruse și să le împingă afară din cuib. În replică, speciile parazite au dezvoltat ouă aproape imposibil de deosebit de cele originale. Astfel, între cele două specii s-a format o luptă evolutivă permanentă, bazată pe imitare și detectare.

Deși aceste comportamente par crude din perspectivă umană, ele nu sunt accidente sau deviații ale naturii. Sunt strategii care au supraviețuit pentru că au funcționat. În lumea animală, succesul nu depinde de moralitate, ci de capacitatea unei specii de a-și transmite genele mai departe.

Știați că?

Puiul de cuc poate împinge din cuib ceilalți pui la doar câteva ore după eclozare, deși este încă orb și aproape fără pene.

Aproximativ 1% dintre speciile de păsări practică parazitismul de cuib (sau parazitismul nidicol).

Unele păsări-gazdă pot recunoaște ouăle străine după culoare sau model și le aruncă din cuib.

Puiul de cuc poate ajunge mult mai mare decât părinții adoptivi care îl hrănesc.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/animals/article/brood-parasites-mothers-day

Vă mai recomandăm să citiți și:

Păsările se tem mai mult de femei decât de bărbați. Care este explicația?

Albinele și păsările colibri beau alcool în fiecare zi

Cercetătorii au descoperit că dinozaurii nu cloceau ouăle la fel ca păsările din zilele noastre

De ce mamiferele nu sunt la fel de colorate ca reptilele, păsările sau peștii?