Prima pagină Natura

Atunci cand gastele cresteau in copaci…

Mihaela Stanescu | 06.30.2009 | ● Vizualizări: 1145
Atunci cand gastele cresteau in copaci…     gasca, copac, zoologie, evul mediu, Branta leucopsis, ciripede + zoom
Galerie foto (11)

Convingerile oamenilor in privinta lumii vii s-au tot schimbat si se mai schimba inca. De la explicatiile mistice spre cele stiintifice, progresele cunoasterii ne-au oferit o viziune tot mai corecta asupra formelor de viata ce populeaza biosfera. Dar evolutia a fost presarata cu tot felul de idei ciudate – desi perfect explicabile prin prisma nivelului de cunostinte al vremurilor cu pricina - idei care azi ne apar bizare, dar care, in urma cu un mileniu, reprezentau certitudini.

Gastele de mare

Printre multele specii de gaste salbatice din Europa, exista una care poarta, agatata de ea, o poveste dintre cele mai curioase; o legenda intemeiata pe o stranie credinta medievala, interesanta si amuzanta astazi, ca multe dintre naivele convingeri zoologice ale oamenilor Evului Mediu. Specia cu pricina este Branta leucopsis, o gasca de marime mijlocie, cu penaj alb-negru-gri, caruia ii datoreaza denumirea populara de gasca-calugarita (scuzati cacofonia, dar n-am avut cum s-a evit). E o specie migratoare care cuibareste in Arctica si ierneaza in regiuni temperate vest-europene ca Scotia, Anglia, Irlanda, Olanda…



Si acum, sa trecem la problema: stiati ca aceste gaste cresc in copaci? Sigur ca nu stiati asa ceva, ba chiar vi se pare absurd (si este), dar acum 800 de ani, nimeni nu se indoia ca aceste gaste sunt “produse” de copaci . Intr-o lucrare din anul 1187 sau 1188, numita Topographia Hiberniae, autorul, Gerald din Wales (sau Giraldus Cambrensis, in latina), calugar si cronicar, descrie cu amanunte ciclul de viata al gastelor-calugarite, asa cum il stia lumea pe atunci: ele nu se imperecheaza, nu depun si nu clocesc oua si nu-si fac cuib, ca alte pasari, ci cresc pe lemnul copacilor sub forma unor ciudate fapturi mici, cu corpurile acoperite de cochilii; la un moment dat al ciclului lor de dezvoltare, “cand corpul s-a acoperit cu pene”, ele cad in mare. Autorul afirma ca a vazut adesea, cu ochii lui, “mai mult de o mie” de astfel de “gaste” mititele, crescand pe cate o bucata de lemn, adusa de valuri la malul marii. Chiar asa? Si alti autori medievali au reluat povestea, in scrierile lor; au existat si unii care au respins-o (printre care Sfantul Albert cel Mare – secolul al XIII-lea – unul dintre marii invatati ai Evului Mediu) dar, una peste alta, legenda a rezistat timp de secole.Chiar si in veacul al XVI-lea, lumea parea convinsa de aceste “adevaruri” zoologice. Intr-o carte din 1552 apare o gravura care ilustreaza uluitorul ciclu de viata al gastelor-calugarite, asa cum il stiau oamenii vremii.





Sa  nu uitam ca atunci cand cronicarul-calugar si-a scris cartea, inca nu venise epoca lungilor calatorii, a marilor descoperiri geografice care aveau sa aduca dupa ele si o sporire considerabila a cunostintelor de istorie naturala. Lumea nu stia mare lucru despre migratiile pasarilor, iar gastele-calugarite cuibareau departe spre nord, in Arctica, si e explicabil faptul ca locuitorii din tinuturile temperate ale vestului Europei nu le vazusera niciodata cuiburile sau puii. Asa ca, atunci cand apareau, iarna, carduri de gaste adulte pe coastele nord-vestice ale Europei, ele puteau foarte bine sa vina din mare, de ce nu? Marea era, oricum, pentru europenii medievali si chiar pentru cei ai Renasterii, sursa a tot soiul de intamplari misterioase si domiciliul a tot soiul de creaturi uimitoare. Oamenii credeau in existenta unor fapturi fabuloase precum calugarul de mare ori diavolul de mare (care apar desenate in carti de stiinte naturale precum Historiae Animalium, publicata la jumatatea secolului al XVI-lea, un monumental tratat de 4500 de pagini scris de naturalistul elvetian Conrad Gesner, unul dintre cei mai mari zoologi prin amploarea operei sale si prin vastitatea preocuparilor, dar care era tributar conceptiilor vremii sale).

Si totusi, de unde pana unde?

Sa revenim la gastele Branta leucopsis. Ce-i cu cochiliile si cresterea pe lemn? Se crede ca aici s-au amestecat niste lucruri, naturalistii vremii interpretand naiv o asemanare - foarte superficiala, de altfel – dintre forma ciocului gastelor si forma cochiliei unor crustacee. Pentru ca asta e, probabil, ceea ce vazuse “cu ochii lui” calugarul Gerald – gramezi de crustacee care cresteau pe bucati de lemn aduse la mal de valurile oceanului. E drept, e vorba despre niste crustacee cu totul deosebite de racii, crabii si crevetii la care ne gandim cel mai adesea cand auzim despre crustacee. Sunt crustacee din grupul ciripedelor, care la maturitate traiesc fixate pe bucati de lemn, pietre sau cochilii de moluste ori sunt chiar parazite si care, din pricina modului de viata sedentar, si-au pierdut aspectul de crustaceu “normal”, capatand trasaturi aparte, ca expresie a adaptarii la aceasta viata aproape imobila.



Exista peste 1200 de specii de ciripede dar, mai specific, crustaceele ciripede de care e vorba in povestea cu gastele de copac apartin ordinului Pedunculata, numit astfel pentru bunul motiv ca speciile acestui ordin traiesc fixate pe substrat cu ajutorul unui peduncul, un soi de “tija” carnoasa, flexibila, care joaca un rol important in legenda noastra zoologica. Ei bine, specialistii cred ca infatisarea neobisnuita a acestor animale (care, ce-i drept,  arata tare bizar; probabil 9 din 10 persoane n-ar fi stiut sa spuna exact ce sunt, desi ele sunt aparitii comune in multe regiuni ale lumii) i-a indus in eroare pe oamenii Evului Mediu. Pedunculul evoca un gat lung (ca al gastei) si se termina cu o structura rigida de forma unui cioc. Pentru oamenii medievali si nivelul lor de cunostinte privind clasificarea si anatomia animalelor, ciudata forma de viata putea fi foarte bine o gasca in formare, inca imperfect dezvoltata. Faptul ca aceste organisme se gaseau prinse pe bucati de lemn nu putea insemna altceva decat ca ele cresteau in copaci, din care se desprindeau, odata cu creanga respectiva, cazand in apa si fiind purtate de apele oceanului pana la tarm. Ciripedele au fost studiate amplu si stiintific abia la jumatatea secolului al XIX-lea de catre Darwin, care le-a consacrat cateva lucrari publicate in 1851 si 1854.



Astazi stim, cand vorbim despre ciripedele pedunculate, ca e vorba despre crustacee, ca ele trec, in cursul dezvoltarii lor, prin niste stadii larvare libere (larvele sunt mobile, inoata), ca in stadiul adult sunt sedentare, traind fixate definitiv pe substrat si hranindu-se cu plancton si ca, prin evolutie, s-au adaptat acestui  mod de viata sedentar modificandu-si profund anatomia. Nu mai au “picioare” ca alte crustacee, iar carapacea s-a transformat intr-o cochilie dura, calcaroasa, alcatuita din mai multe placi. Placile adapostesc organele filtratoare, cele cu ajutorul carora ciripedele pedunculate isi procura hrana – particule si organisme marunte care plutesc in masa apei (plancton). Dar oamenii Evului Mediu nu stiau aceste lucruri, care azi pot fi citite in orice articol consacrat ciripedelor. In urma cu un mileniu, legaturile dintre diferitele grupuri de animale, sistematica, evolutia si filogenia, erau foarte putin stiute si intelese. Ciclurile de viata ale celor mai multe dintre vietuitoare nu erau cunoscute. Si atunci, faptul ca oamenii isi inchipuiau ca niste pasari pot lua nastere din lemnul copacilor si pot arata la inceput ca niste nevertebrate marine pare naiv, dar nu este inexplicabil.

Gasca de post

Legenda gastelor-calugarite care se nasc din copaci, din mare sau de unde o fi fost, in orice caz nu ca toate pasarile – cum credea lumea in Evul Mediu – a fost utilizata in mod remarcabil de practic de unii calugari isteti din vremea aceea. Profitand de ciudatenia legata de gastele-calugarite, acestia au declarat ca, de vreme ce e vorba despre niste pasari care nu erau chiar ca toate pasarile, gastele respective nu trebuiau incluse printre pasarile pe care un calugar n-avea voie sa le manance in post. Regulile postului catolic interziceau consumul carnii, dar o gasca nascuta in copac si crescuta in mare, o pasare care nu iese din ou, ca oricare alta, nu-i chiar pasare, adica nu-i chiar carne, nu-i asa? Deci, s-o mancam! Cam asta era justificarea calugarilor cand se indopau cu friptura de gasca salbatica taman in postul Pastelui.



Dar erau si destui oameni luminati (printre ei, chiar Giraldus Cambrensis) care, chiar daca nu stiau zoologie, isi dadeau seama foarte bine ca, indiferent de cum ar fi venit pe lume, gasca respectiva era, la maturitate, o pasare ca toate pasarile si deci nu se cuvenea sa fie socotita mancare de post. Ca sa puna capat discutiilor, in 1215 papa Inocentiu al III-lea a interzis categoric consumul carnii gastelor-calugarite in perioadele de post, aducand ca argument faptul ca, in ciuda “modului lor de inmultire neobisnuit”, felul lor de viata era asemanator cu al ratelor si gastelor obisnuite, deci era logic sa fie considerate ca fiind inrudite cu aceste pasari. Gata cu friptura de gasca in post!



Si, incet-incet, oamenii au aflat ceea ce era de aflat despre gastele-calugarite, despre felul lor de viata si s-au lamurit ca e vorba despre pasari ca toate pasarile si nimic altceva sau altfel. Mai tarziu, au aflat si despre ciudatele crustacee ciripede, asezandu-le la locul potrivit in clasificarea animalelor si lamurind legaturile lor cu alte specii. Religiile si bisericile Europei au trecut prin mari prefaceri in ultimul mileniu, iar din importanta dezbatere asupra fripturii de gasca de post a mai ramas doar o poveste distractiva. Asa se scrie istoria stiintei.

CITESTE SI: