Prima pagină Natura

În spatele fascinaţiei, pericolul: animale exotice de companie

Mihaela Stănescu 01.25.2012 | ● Vizualizări: 2890
În spatele fascinaţiei, pericolul: animale exotice de companie     biologie, animal, companie, pisica, piton, papagal + zoom
Galerie foto (8)

De milenii, oamenii au avut o slăbiciune pentru animalele exotice. În Europa, de la spectacolele de circ romane, unde fiare din Africa şi Asia erau aduse în arenă spre minunarea publicului amator de noutăţi, până la menajeriile potentaţilor din Evul Mediu şi Renaştere, a deţine şi expune animale „altfel”, aduse de departe şi cu înfăţişare deosebită de a celor pe care le putea vedea oricine în fauna locală, era un semn de prestigiu, bogăţie şi putere. Iar fascinaţia faţă de animalele exotice e la fel de puternică şi azi în societatea occidentală.

Nu numai că grădinile zoologice se întrec să achiziţioneze şi să expună cât mai multe asemenea specii, dar şi particularii aleg, tot mai des, ca animale de companie, fel de fel de sălbăticiuni din fauna altor continente. Depăşind faza adoptării de pe stradă a unui căţel sau a unei pisici, numeroşi doritori de animale de companie - şi, încă şi mai mult, doritori de originalitate - se îndreaptă spre creaturi exotice, spre reptile ori feline cu origine şi înfăţişare aparte, a căror tovărăşie îi scoate din banalitate, atrăgând asupra lor privirile celorlalţi. Dar, cum nimic nu este fără consecinţe, moda animalelor de companie exotice are şi ea urmări, uneori nebănuit de ample şi grave, asupra naturii din jur.

Poate cel mai relevant exemplu este cel al pitonilor asiatici ce invadează încet-încet sud-estul Statelor Unite ale Americii. Încă din anii 1980, exemplare izolate de piton birmanez (Python molurus) au început să fie întâlnite, sporadic, în Parcul Naţional Everglades, o imensă zonă umedă subtropicală ce se întinde în sudul statului Florida. Nu părea ceva îngrijorător - toată lumea presupus că era vorba despre exemplare izolate, scăpate din captivitate şi care supravieţuiseră întâmplător.

Dar, în anii 2000, numărul pitonilor văzuţi sau capturaţi în Everglades devenise deja neliniştitor de mare. În cele din urmă, autorităţile şi oamenii de ştiinţă au fost siliţi să recunoască faptul că era vorba despre o specie invadatoare, care se stabuilise şi se reproducea cu succes în regiunile mlăştinoase, cu climă caldă, din sudul Floridei, şi care începuse să aibă un impact major asupra faunei locale.
Unele exemplare de piton de aici sunt impresionante ca mărime, atingând câţiva metri lungime. Pitonii din Everglades consumă un mare număr de exemplare de păsări şi mamifere, inclusiv din specii vulnerabile, crescând astfel presiunea asupra acestora.
Concurează pentru hrană cu speciile native de prădători, precum aligatorii, iar uneori se şi luptau fizic cu acestea, aşa cum arată unele imagini dramatice surprinse în fotografii, ce înfăţişează aligatori şi pitoni uriaşi încleştaţi în înfruntări crâncene, soldate cu moartea unuia dintre ei, deşi se întâmplă, uneori, ca amândoi să piară în asemenea lupte.



Se crede că numeroşi pitoni de aici provin de la deţinători particulari, care au achiziţionat şerpii când aceştia erau mici, ca animale de casă exotice, şi au decis să renunţe la ei cînd au devenit mari şi dificil de îngrijit şi controlat. Iar metoda cea mai simplă de a scăpa de şarpele devenit indezirabil era eliberarea lui în natură. Părea o metodă lipsită de consecinţe - deşi cam iresponsabilă -, dar realitatea s-a dovedit a fi alta.

Dacă în alte regiuni aceşti şerpi nu au putut supravieţui iernilor destul de grele, în schimb, în clima subtropicală, caldă şi umedă, a Floridei, în mediul bogat în hrană uşor accesibilă din Everglades, pitonii au avut parte de condiţii de viaţă pe placul lor. Şi au prosperat.

O teorie alternativă susţine că sporirea populaţiei de pitoni asiatici din Everglades se datorează uraganului Andrew care, în 1992, a avariat un depozit de animale destinate pet-shop-urilor; mulţi pitoni asiatici au evadat astfel şi s-au răspândit prin regiune unde, găsind condiţii prielnice, au supravieţuit şi s-au reprodus.

Ambele teorii sunt plauzibile, e foarte probabil ca pitonii să provină din mai multe surse, de vreme ce studiile genetice au arătat că populaţia este foarte diversă şi nestructurată din punct de vedere genetic.

În faţa invaziei, autorităţile locale au hotărât, în 2010, să instituie vânarea pitonilor în Florida, în baza unui permis special, apelând la ajutorul unor vânători profesionişti.

Problema este cu atât mai îngrijorătoare cu cât un studiu realizat în 2008 de către U. S. Geological Survey a estimat că, date fiind schimbările climatice prin care trece planeta, arealul pitonului asiatic în SUA ar putea acoperi o treime din teritoriul ţării până la sfârşitul secolului XXI. Un studiu ulterior a corectat aceste predicţii, incorporând şi alte date meteo, pe baza cărora s-a afirmat că răspândirea pitonului asiatic în America de Nord ar rămâne totuşi limitată la sudul statului Florida. Chiar şi aşa, fenomenul rămâne îngrijorător, dat fiind imapctul acestui nou şi puternic prădător asupra faunei din zonă. În zonele dens populate şi mult circulate - chiar şi Everglades este tot mai vizitat de turişti - aceşti şerpi de mari dimensiuni ar putea deveni un pericol chiar pentru oameni. (De altfel, deţinerea unor asemenea animale poate reprezenta chiar un pericol direct pentru proprietarii lor, aşa cum o arată cazurile - rare, dar care inspiră groază - ale unor fiinţe umane neajutorate ce cad victime "şerpilor de companie" din casă.)

Deşi iernile friguroase din anii 2010 şi 2011 au dus la moartea multor exemplare (şi se pare că, paradoxal, exemplarele mari sunt cele mai vulnerabile la temperaturi scăzute), invazia pitonilor asiatici în America de Nord rămâne o realitate neliniştitoare. Şi este neîndoielnic că la originea acestei probleme se află dorinţa oamenilor de a poseda asemenea animale de companie, fascinante, desigur, în felul lor, dar deloc adaptate vieţii pe lângă casa omului.

Iar în ultimii ani, în Everglades au fost observate şi, în câteva rânduri, şi capturate, exemplare de piton dintr-o altă specie, africană de această dată: pitonul de stâncă (Python sebae). Iar naturaşliştii se tem că e posibil ca şi această specie să se fi aclimatizat aici, formând populaţii stabile şi tulburând şi mai mult echilibrul acestui ecosistem.

Felinele sunt o altă categorie de făpturi dorite ca tovarăşi ai omului, fascinat de alura şi comportamentul lor. Sunt mulţi cei care şi-ar dori ca animale de companie feline sălbatice, dar aceste aspiraţii nu sunt (din fericire...) uşor de îndeplinit: deţinerea unor astfel de exemplare este împiedicată, de cele mai multe ori, de legile internaţionale privind comerţul cu animale şi de legile proprii ale fiecărei ţări. Şi atunci, în căutarea exotismului felin atât de fascinant, oamenii aleg fie rase străine şi puţin răspândite de pisici domestice, fie - mai original şi mai impresionant, speră ei - hibrizi rari, obţinuţi prin încrucişarea unor pisici domestice cu specii sălbatice de feline.

Uneori, asemenea corcituri exotice se dovedesc însă tovarăşi dificili şi chiar primejdioşi.

Recent, autorităţile veterinare din Marea Britanie şi-au avertizat cetăţenii în privinţa pericolului reprezentat de pisicile din rasa Savannah, o rasă recent creată şi care reprezintă, de fapt, un hibrid între pisica domestică şi o specie sălbatică africană, servalul (Leptailurus serval). Impozante ca aspect - masculii depăşesc adesea greutatea de 8 kilograme -, înalte şi zvelte, extrem de agile şi foarte inteligente, aceste pisici constituie, cu siguranţă, o tovărăşie interesantă. Dar, din cauză că rasa este recent creată (abia de vreo 10 ani), caracteristicile sale nu sunt încă bine fixate, nici în ceea ce priveşte aspectul, nici în ceea ce priveşte temperamentul. Unele exemplare sunt afectuoase şi ascultătoare (cum e cel din videoclipul de mai jos) şi pot fi chiar deprinse să meargă în lesă, în timp ce altele au o fire mai sălbatică, refractară dresajului şi chiar agresivă. Socializarea timpurie, cum spun crescătorii, adică expunerea cât mai devreme posibil la contactul cu oamenii, are un rol important în "formarea caracterului" acestor pisici, dar ele păstrează întotdeauna o doză de imprevizibil în comportament: genele strămoşilor lor sălbatici se pot exprima oricând, pe neaşteptate, în felul lor de-a fi.

În condiţiile în care pisicile Savannah capătă tot mai mulţi admiratori, dornici să aibă un exemplar, în ciuda preţului ridicat (câteva mii de euro), în anul 2009 mai multe organizaţii pentru protecţia animalelor i-au avertizat pe britanici, prin intermediul presei, în privinţa potenţialelor pericole: deţinerea unor astfel de super-pisici, mari, puternice şi cu purtări neprevăzute, poate pune în pericol alte animale de casă, fauna sălbatică locala şi chiar copiii micuţi.

Respectivele asociaţii speră să evite astfel, pe cât posibil, necazurile ce pot apărea din cauza acestei stări de lucruri, deoarece multe persoane, cucerite de moda super-pisicilor, ignoră problemele asociate cu prezenţa lor.

Anumite state americane impun restricţii în privinţa deţinerii unor asemenea pisici. În Australia, importul lor a fost interzis, de teama impactului pe care aceste feline agile şi viguroase l-ar putea avea asupra unor specii locale de animale, în cazul în care s-ar sălbătici. (Australia are o lungă şi dureroasă istorie a luptei cu speciile alogene - străine - de animale, care au afectat grav fauna locală; aşa se explică prudenţa, doar aparent exagerată, de care dau dovadă.)


Britanicii sunt însă şi ei preocupaţi de impactul unor animale exotice, introduse de om, atunci când acestea evadează din captivitate şi se instalează ca la ele acasă, înmulţindu-se şi generând populaţii stabile. Un raport publicat în 2010 arăta că în Marea Britanie trăiesc în libertate zeci de specii de animale exotice, originare din Asia, Africa, Australia...

Efectele prezenţei lor asupra speciilor locale sunt în general nefaste, adesea indirecte, insidioase şi cu atât mai greu de identificat şi controlat. De pildă, în ultimii ani s-a remarcat un declin accentuat al populaţiilor de privighetori, păsări altădată foarte răspândite în Anglia. Un studiu recent consideră că "vinovat" este cerbul muntjac al lui Reeves, o specie originară din Asia, ale cărei obiceiuri de hrănire lipsesc privighetorile de habitatul de care acestea au nevoie pentru a cuibări.

Cerbul muntjac nu a fost importat ca animal de companie, ci a evadat dintr-un zooparc din Marea Britanie, în jurul anului 1925, dar pătrunderea lui în Anglia este tot o expresie a fascinaţiei faţă de speciile exotice şi a dorinţei de a poseda - şi de a arăta că posezi - animale deosebite.

Revenind la speciile importate chiar ca animale de companie, una intrată de curând în vizorul organizaţiilor pentru protecţia naturii este papagalul gulerat (sau cu colier roşu), Psittacula krameri, care are în prezent, în Marea Britanie, conform unor estimări recente, o populaţie de peste 50.000 de exemplare. Răspândită la origine în Asia şi Africa, această pasăre frumos colorată, capabilă să imite vorbirea umană, se bucură de admiraţia a numeroşi britanici, iubitori de păsări exotice, care şi-au îmbogăţit viaţa adoptând câte un exemplar-două de asemenea papagali, fără să prevadă - cine ar fi putut prevedea? - că puţinele exemplare scăpate accidental din colivii se vor adapta atât de bine climei britanice, încât vor ajunge să cuibărească, în număr de mii, în parcurile Londrei şi grădinile din sudul Angliei.

Populaţii de asemenea papagali sălbăticiţi se găsesc şi în Olanda şi Belgia, în Italia, Franţa şi Germania, în Spania şi Portugalia; se consideră că ar exista mici populaţii stabile şi în sudul SUA, precum şi în Japonia, nemaivorbind de numeroase oraşe din Asia şi Africa. Foarte adaptabilă, această pasăre este, la ora actuală, una dintre speciile de papagali cu cea mai largă răspândire pe glob.



În India, aceste păsări s-au înmulţit nemăsurat şi, hrănindu-se cu plante cultivate, produc, în multe regiuni, pagube considerabile în culturile agricole. Acesta e motivul pentru care naturaliştii britanici sunt îngrijoraţi: o explozie populaţională a acestei specii, care nu prea are duşmani naturali în Anglia, ar putea pricopsi agricultura cu o nouă specie de dăunător, mâncăcioasă şi foarte greu de combătut. Deocamdată nu s-a petrecut aşa ceva dar, ţinând seama de ceea ce s-a întâmplat în India, pericolul există.

În spatele fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră animalele exotice, fascinaţie căreia îi cad victimă mulţi, există mereu acest pericol, adesea ignorat, dar cât se poate de real: speciile respective ar putea scăpa de sub control şi, integrându-se în ecosistemele din jur, ar putea tulbura fragilul lor echilibru, cu consecinţe pe care nimeni nu le poate anticipa, dar care, odată produse, se dovedesc, prea adesea, ireversibile.