Prima pagină Natura

Aardvark - misteriosul porc furnicar

Mihaela Stănescu 03.28.2012 | ● Vizualizări: 11104
Aardvark - misteriosul porc furnicar     no tags + zoom
Galerie foto (7)

Pentru mulţi dintre noi expresia „un mamifer african” deşteaptă în minte imaginea unuia dintre marile erbivore ori carnivore ce alcătuiesc spectaculoasa megafaună a Africii, una dintre cele mai impresionante caracteristici ale naturii acestui continent. Uităm adesea că mamiferele nu sunt toate mari – nici chiar în Africa – şi că fauna Continentului Negru cuprinde şi sute de specii de animale de talie mijlocie, mică sau foarte mică şi care au şi ele rostul lor în mozaicul complex al vieţii, rolul lor în ecosistemele în cre vieţuiesc. Iar unele dintre aceste mamifere sunt adevărate ciudăţenii zoologice – deşi, pe de ală parte, în natură nicio specie nu e „ciudată”, căci toate au apărut ca rezultat al adaptării şi al evoluţiei. Totuşi, unele dintre aceste animale sunt singulare ca aspect, dar şi prin faptul că, taxonomic vorbind, nu seamănă prea bine cu nicio altă specie de mamifer din ziua de azi, astfel că sistematicienii au fost siliţi să le creeze câte o căsuţă separată în cadrul clasificării, un loc numai pentru ele, pe care nu-l împart cu nimeni. O astfel de specie bizară este porcul furnicar, un reprezentat puţin cunoscut, deşi foarte specific, al faunei Africii.

Orycteropus afer, pe numele lui ştiinţific, este cunoscut sub numele de porcul de pământ - în virtutea obiceiurilor sale de săpător - sau porcul furnicar, din pricină că se hrăneşte predominant cu furnici şi termite. A, de ce i se zice "porc"? Din cauza botului, care aduce cu un rât. Această înfăţişare vag porcină şi apucăturile lui de săpător de vizuini i-au făcut pe coloniştii europeni să-l numească aardvark, care înseamnă porc de pământ în limba afrikaans (afrikaans este o limbă înrudită cu olandeza, provenind din limba vorbită de coloniştii olandezi care s-au stabilit în sudul Africii încă din secolul al XVII-lea), şi aardvark i-a rămas numele şi în engleză. În schimb, în limbile romanice, e numit, în general, porc furnicar.

Lipsit de aspectul impozant al reprezentanţilor megafaunei africane, porcul furnicar are, totuşi, o înfăţişare pitorească, chiar "simpatică", după criteriile umane, motiv pentru care e o prezenţă apreciată în grădinile zoologice şi-l doresc, deşi nu sunt prea multe cele care îl au.


Unic în felul său

Porcul furnicar aparţine unei familii numite Orycteropidae, singura familie a ordinului Tubulidentata, un grup de mamifere care, apărut în Africa în urmă cu cca. 20 de milioane de ani, s-a răspândit în Eurasia şi apoi s-a stins aproape în totalitate, lăsând drept mărturie a trecerii sale prin istoria Pământului fosilele a cca. 10 specii dispărute şi o singură specie supravieţuitoare: Orycteropus afer, porcul furnicar de azi.

Destul de ciudate chiar şi pe vremea când ordinul lor număra mai multe specii, mamiferele tubulidentate se disting prin câteva caracteristici ale scheletului membrelor şi craniului şi, mai ales, printr-o structură cu totul specială a dinţilor, numită microstructură tubulidentată: dinţii sunt alcătuiţi în interior din formaţiuni tubulare microscopice, alcătuite dintr-o substanţă dură, numită vasodentină; tuburile sunt dispuse paralel şi consolidate cu o altă substanţă numită cement. Smalţul dentar, stratul cel mai dur care acoperă dinţii altor mamifere, lipseşte la porcul furnicar; dinţii se tocesc în procesul hrănirii, dar cresc continuu.
De fapt, nu doar structura, ci însăşi existenţa acestor dinţi este ciudată, deoarece, de obicei, mamiferele care se hrănesc cu furnici şi termite (precum furnicarii sud-americani) nu au dinţi, totuşi porcul furnicar are, la maturitate, câteva măsele. Veţi vedea că există, totuşi, o explicaţie pentru această anomalie.

Porcul furnicar este, aşadar, în ziua de azi, singura specie a familiei Orycteropidae şi a ordinului Tubulidentata, un animal neobişnuit, care, în ciuda faptului că este destul de răspândit, este puţin cunoscut.




Invadatorul nocturn

Parte din misterul lui se datorează faptului că este rareori văzut: ziua doarme ascuns în adăposturi subpământene, pentru a se feri de căldura toridă, fiind activ după apusul soarelui, când porneşte după mâncare.

Principalele lui surse de hrană sunt coloniile de termite şi furnicarele. Nu sunt surse uşor accesibile, mai ales termitierele, construite dintr-un material dur, o combinaţie de pământ şi fibre celulozice, consolidate cu ajutorul salivei termitelor. E nevoie de "echipament" specializat pentru a ajunge la insectele din interior. Dar porcul furnicar are tot ce-i trebuie: picioare săpătoare puternice, înzestrate cu nişte gheare redutabile, plus o limbă cu o conformaţie aparte - cilindrică, foarte lungă (30 cm), extrem de mobilă şi foarte lipicioasă - pe care o introduce în termitier ori furnicar, culegând cu ea insecte cu miile. Alte adaptări duc la perfecţiune această tehnică de hrănire: nările se pot închide, astfel încât să nu pătrundă în ele praful sau insectele, iar pielea groasă rezistă fără probleme la muşcăturile insectelor.

În afară de furnici şi termite, porcul furnicar nu prea mănâncă altceva... cu o singură excepţie: un fruct anume, unul singur. Este fructul unei plante numite castravetele (sau dovleacul) porcului furnicar (Cucumis humifructus), căci a fost observată de multă vreme relaţia strânsă dintre cele două specii - planta şi animalul -, relaţie dezvoltată şi perfecţionată în milioane de ani de evoluţie. Fructul acestei specii vegetale se dezvoltă sub pământ, la adâncimi de până la 30 cm; prin urmare, e nevoie de un animal cu calităţi de săpător, cum e porcul furnicar, pentru a-ldezgropa. Fructul are o coajă tare, rezistentă, din cauza căreia seminţele din interior n-ar putea germina. Dar planta şi-a asigurat serviciile unui colaborator preţios: consumând fructul, poate pentru conţinutul său în apă, porcul furnicar elimină prin intestin seminţele acestei plante, odată cu propriile excremente, pe care le îngroapă. Şi astfel, seminţele pot încolţi, iar planta îşi asigură supravieţuirea. Se crede că, tocmai datorită faptului că mănâncă acest fruct, porcul furnicar a păstrat, în cursul evoluţiei, cei câţiva dinţi de care altfel n-ar fi avut nevoie, dacă s-ar fi hrănit doar cu termite şi furnici.

Şi din punct de vedere genetic porcul furnicar e o prezenţă neobişnuită printre mamiferele moderne: cromozomii săi au caracteristici arhaice, care amintesc de mamiferele placentare primitive. O adevărată "fosilă vie"...

Un model de perseverenţă

Porcul furnicar nu e un animal rar, deşi e rareori văzut. Trăieşte în toată Africa subsahariană, în savane şi zone împădurite, cutreierând noaptea cale de kilometri în căutarea termitierelor şi a furnicarelor. Cade şi el pradă câteodată carnivorelor precum hienele, leii şi leoparzii, ori pitonilor, dacă expediţiile sale după hrană se intersectează cu raidurile nocturne ale acestor prădători. Adesea, se apără cu curaj, lovind cu ghearele lui redutabile; alteori, încercând să scape de atacatori, aleargă în zigzag sau sapă cu o viteză incredibilă: peste o jumătate de metru în 15 secunde.

Uneori, şi oamenii îl vânează; unele triburi îi consumă carnea, iar vracii-vrăjitori ai unor populaţii africane îi folosesc pielea, ghearele, oasele şi unele organe interne pentru a face talismane cu anumite puteri magice. Un astfel de talisman, cred respectivii vraci, îl ajută pe cel care-l poartă să treacă prin ziduri şi prin acoperişuri, calitate de mare folos atât hoţilor, cât şi celor implicaţi în aventuri amoroase cu tinere fete, aventuri ce presupun oarece vizite nocturne fără ştirea părinţilor.

Oricum, în cultura tradiţională a populaţiilor umane din zonele în care trăieşte, porcul furnicar (ca mai toate animalele, are şi el un loc al său în credinţele populare) este admirat pentru eforturile pe care le face spre a-şi procura hrana şi pentru felul în care rezistă eroic asalturilor termitelor şi furnicilor-soldaţi care apără coloniile de insecte. Recunoaştem în această admiraţie reflexul unui mod de a gândi ce reflectă, la rândul său modul de viaţă tradiţional, în care strădania permanentă de a face rost de mâncare se află în centrul existenţei zilnice. Ca şi ei, cred oamenii acestor culturi, porcul furnicar umblă mult, cale de kilometri, trudeşte săpând, înfruntă greutăţi şi împotriviri, pentru a ajunge la hrană, pentru a-şi asigura supravieţuirea. În această luptă cotidiană cu natura, care nu dă nimic cu uşurinţă, hărnicia şi perseverenţa sunt calităţi de preţ, iar cei ce le au sunt membri valoroşi ai comunităţii. Extinzând asupra animalelor concepţia prin prisma căreia îşi judecă şi congenerii, oamenii au preţuit comportamentul porcului furnicar ca fiind dovada unei firi răzbătătoare şi sârguincioase, demne de toată admiraţia lor.

Însă şi fără această viziune antropocentrică, porcul furnicar rămâne o specie interesantă, veche şi cu trăsături aparte, ce contribuie în felul ei la complexa şi fascinanta biodiversitate a Africii.