Lucha Libre

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Oricat mi-as dori s-o fac, nu voi pricepe niciodata fanatismul cronic al transatlanticilor vizavi de wrestling – acel show regizat in culise ai carui actori isi impart victoriile asa cum o faceau odinioara echipele din Liga I de fotbal (adica la un sprit de vara). Indivizi dubiosi, cu figuri de Cro Magnon, ambalati in pachete de muschi umflati de steroizi, fac deliciul unui public hipnotizat de procedeele brutale prin care se macelaresc fictiv. 

In America Latina, insa, acest spectacol este mult mai distractiv si lipsit de conotatii dramatice, concurentii prezentandu-se in ring sub anonimatul unor masti haioase, care au devenit cu timpul subiecte de desene animate pe Cartoon Network. Pentru o mai buna intelegere a fenomenului, va recomand sa le tineti companie celor mici in fata televizoarelor. 

In contraaspect cu desfasurarea de forte din SUA, lucha libre este un sport mai bland, cu lovituri „fatale“ mult indulcite, care nu par desprinse din carnagiile antice. In schimb, meciurile din Mexic abunda in lovituri tehnice si foarte rapide, desi nu fac nici ele rabat de la decolari in exteriorul spatiului permis de regulament – unul si-asa nerespectat (prezenta arbitrului este inutila, rolul sau fiind doar acela de entertainer, nicidecum de judecator). 

Luchadorii (cum sunt numiti luptatorii mexicani) isi fac knock-out adversarii intr-un mod similar celui americano-canadian, dupa carute de pumni, picioare in toate ungherele corpului, plivit, prasit, cules de capete si orice alta metoda inedita, care starneste in tribune exclamatii salbatice si onomatopee explicite. Este un sport nelimitat, nesupus vreunei norme de conduita; e un mediu in care deseori creativitatea ii departa­jea­za pe rivali (ironic vorbind, desigur). Mastile cu design mitologic au fost impuse inca de la statutarea acestui tip de wrestling, doar ca la inceput erau mult mai terne si lasau sa se zareasca portiuni din fizionomia gladiatorilor (ce-i drept, nu semnifica­tive). Acum, ele sunt viu colorate si le trezesc stari aparte spectatorilor. Dezvelirea chipului se petrece spre sfarsitul carierei jucatorilor, cand acestia sunt siliti de fani sa renunte la infatisarile eroice adoptate de-a lungul anilor. In cazul Sfantului (El Santo) – cel mai faimos luchador din istoria Mexicului –, comisia de disciplina a facut o derogare si i-a permis acestuia sa-si dezvaluie trasaturile „ingenue“ spre sfarsitul vietii. La finalul finalu­rilor, El Santo a fost incinerat cu masca pe fata, sustinatorii sai evlaviosi fiind de parere ca, undeva in Ceruri, va avea nevoie de ea. Stiam noi ca hispanicii sunt piosi peste poate, dar parca aici s-a intrecut limita limitelor. 

Revenind la luch-ele noastre, printre cele mai incitante partide se numara infruntarile de tip apuestas (publicul pariaza pe invingator) si mascara contra mascara (in care triumfatorul se alege cu masca perdantului – nici ca se poate o rusine mai mare ca asta). Pentru multi incepatori, cariera se incheie tragic, dupa primul meci ei fiind nevoiti sa adopte alte masti ca sa poata reintra in circuitul de lucha libre. In cazul in care dorinta lor de a reveni in ring cu aceeasi masca este mai presus de orice, li se acorda sansa unui duel cabellera contra mascara (par contra masca), in care dezonoratul, neacoperit facial, da piept cu un specimen mascat. Daca izbanda ii apartine celui din urma, „damnatul“ va indura inca o umilinta – si anume indepartarea podoabei capilare in vazul tuturor. Deseori, spre finalul carierei, impresarul ofera un bonus celui pe care-l reprezinta ca sa se lase tuns (consecinta fireasca a infrangerii sale) tocmai pentru a creste cota audientei si implicit a veniturilor din show-ul cu pricina. In contem­poraneitate, mastile pe care le poarta luchadorii au devenit simboluri in cultura mexicana, la loc de cinste alaturi de cele mayase. Artisti contemporani precum Francisco Delgado si Xavier Garza folosesc drept elemente de inspiratie in operele lor plastice masti din lucha libre. 

Foto: Photoland/Corbis

FACTS

Sacrifiul luptatorilor

Alte subramuri ale competitiei sunt rudos – baietii rai si tecnicos – cei buni, care respecta intotdeauna regulile si exploateaza mijloace tehnice pentru a iesi invingatori. In toate subcategoriile lucha libre, competitorii urmaresc adjudecarea campionatului pe patru clase de greutate. Titularii isi apara centura cel putin o data pe an. Exista si cazuri in care, prin eforturi fizice inumane, unii concureaza la doua si chiar trei subclase, suferind o dereglare permanenta a metabolismului. In contrabalans, insa, se afla notorietatea, care aduce un maximum de respect in ochii fanilor.

Mucha vs Lucha

Cartoon Network promoveaza aceasta competitie cu Mucha Lucha, un serial animat in care trei personaje se inscriu la Academia de Lucha Libre. Pe rand, cei trei se infrunta cu diversi adversari si-si tin partea unul altuia. Deseori, confruntarile lor capata conotatii hilare, Rikochet, Buena si Flea (Purice) nimerind in fata unor rivali mai mult sau mai putin obisnuiti (de exemplu, un closet). La sfarsitul anului trecut, Jack Black a jucat si el, intr-un film produs la Hollywood, rolul unui wrestler de lucha libre, altminteri calugar in timpul liber. Fostul luptator american Terrence Gene „Terry“ Bollea aka Hulk Hogan este cel mai vestit in acest sport, infatisarea sa albinoasa si mustata hilara devenind in timp trademark-uri. Acum, el este protagonistul unui reality show – Hogan Knows Best – pe VH1, postul satelit al mai marelui MTV.