Prima pagină Stiinta

Este dependenţa de cumpărături o boală psihică?

Mihaela Stănescu 11.16.2012 | ● Vizualizări: 6695
Oniomania, dependenta de cumpărături sau oricum am numi-o, este azi privită tot mai mult ca o problemă medicală, de ordin pshiatric.     + zoom
Galerie foto (5)

Într-o lume care ne tentează permanent cu noi tendinţe, noi promisiuni, noi atracţii, a ceda acestor ispite cumpărând mereu câte ceva a devenit un mod de viaţă obişnuit. A face cumpărături a trecut mult dincolo de rostul de a procura lucruri necesare; este o modalitate de a ne actualiza informaţiile despre lume şi de a ne actualiza pe noi înşine în raport cu ea. Cumpărăturile înseamnă adesea distracţie, relaxare, noi experienţe, prilej de socializare.... Ar putea fi ceva rău în asta? Din păcate, se întâmplă: atunci când eşti atras de partea întunecată şi devii dependent. Sclav al unui obicei care ţi-a devenit stăpân, pierzi controlul şi eşti prins într-un vârtej fatal. Se numeşte oniomanie şi, la ora actuală, psihologii şi psihiatrii discută despre ea folosind termeni precum tulburare mentală, dependenţă şi comportament obsesiv-compulsiv.

Într-un articol cuprinzător apărut în jurnalul World Psychiatry, publicaţia oficială a Asociaţiei Internaţionale Psihiatrice, tulburarea respectivă este denumită, încă din primul paragraf, compulsive buying disorder (CBD), ceea ce spune deja foarte multe despre viziunea specialiştilor asupra acestei probleme. Cuvântul disorder trimite la o boală - în cazul de faţă o problemă mentală, o tulburare psihică -, iar a desemna interesul exagerat faţă de cumpărături cu un asemenea termen indică faptul că aici nu mai e vorba despre o pasiune, ci despre o maladie.

Faptul că se asociază cu alte afecţiuni (comorbiditate) şi că apare adesea într-un context familial sunt argumente care sprijină acest punct de vedere.

 

Este oniomania un fenomen contemporan?

Suntem tentaţi să credem adesea că aceşti „maniaci ai cumpărăturilor” sunt victimele civilizaţiei moderne şi că oniomania ar fi un fenomen foarte recent, una dintre multele „rele” (spun criticii înverşunaţi ai modului de viaţă actual) pe care le datorăm societăţii de consum. Oferta supraabundentă de mărfuri, maşinăria enormă, diabolic de eficientă, a marketingului modern, utilizarea facilă a cărţilor de credit ar fi cele care exacerbează pornirile materialiste ale omului şi  induc consumatorilor această dorinţă neostoită de a cumpăra întruna, cheltuind mereu, acumulând permanent lucruri...

Există, desigur, o legătură între societatea de consum şi oniomanie, dar faptul că nu toată lumea ajunge la forma patologică a dorinţei de a cumpăra arată că nu societatea de consum este cauza tulburării; ea este cel mult un element care favorizează manifestarea, sub această formă, a unei vulnerabilităţi psihice care exista oricum la anumite persoane. E vorba despre o problemă legată de controlul impulsurilor; dovadă faptul că printre comorbidităţile oniomaniei (adică tulburări care apar adesea asociate cu ea, la aceeaşi persoană) se numără dependenţa de jocuri de noroc şi alte tipuri de comportament compulsiv sau dependent, trădând existenţa unui factor comun: incapacitatea de auto-control.

Oniomania a fost descrisă la începutul secolului XX de psihiatrii Emil Kraepelin (Germania) şi Paul Eugen Bleuler (Elveţia), care au menţionat-o în manualele lor de psihiatrie. Bleuler a inclus-o în aceeaşi  categorie cu cleptomania şi piromania, o dovadă că îi intuise caracterul de tulburare psihică legată de incapacitatea de control a impulsurilor. Amândoi înţeleseseră că oniomaniacii nu erau pur şi simplu nişte persoane  cheltuitoare, ci persoane care aveau o problemă medicală.

E important faptul că ei au recunoscut în aceste comportamente o tulburare de ordin psihic, deoarece,  înainte de aceste abordări ştiinţifice, oamenii erau înclinaţi - cum, de altfel, sunt şi azi, de foarte multe ori - să vadă problema prin prisma moralei, judecând cu asprime pe cei ce cheltuiau fără măsură, cumpărând fel de fel de lucruri de care nu aveau nevoie, care uneori nici măcar nu plăceau. Chiar şi azi, această tulburare este puţin studiată şi înţeleasă, deşi a fost semnalată de aproape un secol.

  • În romanul Paradisul femeilor, publicat în 1883, Emile Zola descrie expansiunea unui nou magazin universal, al unui uriaş templu al comerţului şi, odată cu el, ascensiunea unui nou comerţ, al unui nou model al universului de retail, cel modern, al marilor magazine universale, care doboară şi înlocuiesc prăvăliile tradiţionale, nimicind micul comerţ de cartier. Era o viziune îndrăzneaţă despre viitor - întruchipat prin imensul magazin Paradisul femeilor -, în lupta sa victorioasă cu trecutul simbolizat de mulţimea de dughene mărunte, înghesuite şi care practicau un comerţ foarte specializat, fiind, din această cauză, incapabile să se adapteze schimbărilor. Pe lângă povestea de  dragoste, pe lângă remarcabilele descrieri ale magazinului (pentru care Zola s-a documentat minuţios, nu numai studiind magazinele universale pariziene deja existente, ci chiar cerând unui arhitect planul unui astfel de magazin), romanul impresionează prin galeria de tipuri de cliente pe care le înfăţişează, o adevărată colecţie de personalităţi şi comportamente. Iar dintre acestea, se distinge doamna Marty, cumpărătoare dependentă, incapabila sa reziste ispitelor şi care, la fiecare vizită la „Paradisul femeilor”, este cuprinsă de o adevărată frenezie a cheltuielilor, care i se transmite şi fiicei sale. Doamna Marty, gândită de romancier ca unul dintre personajele antipatice, negative, ale cărţii, înfăţişează, viu şi tulburător, portretul unei adevărate shopaholice - cum am spune azi -, nu  în sensul de a fi  pur şi simplu pasionată de cumpărături, ci o shopaholică în varianta ei patologică, o fiinţă căreia un psihiatru modern i-ar pune, fără îndoială, diagnosticul de oniomanie. Era cu câteva decenii înainte ca Kraepelin şi Bleuler să fi diagnosticat oniomania drept o tulburare psihică, iar Zola nu se arată prea înţelegător faţă de doamna Marty; dimpotrivă, o înfăţişează ca pe o femeie cheltuitoare, fără scrupule, lipsită de stăpânire de sine, compătimirea lui îndreptându-se spre soţul ei, domnul Marty, obligat să muncească din greu, trudindu-se cu mai multe slujbe, pentru a face faţă cheltuielilor nebuneşti ale nevestei sale.

Sunară orele cinci. Dintre toate doamnele, numai doamna Marty şi fiica ei mai rămăseseră în zvârcolirea din urmă a vânzării. Nu se putea desprinde de acolo. Era moartă de oboseală, dar o reţineau legături atât de puternice, încât se întorcea mereu, colindând raioanele, fără nicio treabă, mânată de o curiozitate nesăţioasă. [...] Acum, doamna Marty avea chipul animat şi nervos al unui copil care a băut vin curat. Intrată cu ochii senini, cu faţa împrospătată de frigul de afară, i se stinseseră încet, încet, privirea şi tenul la vederea acestui lux, a acestor culori violente, al căror galop neîncetat îi aprindea pasiunea. Când plecă, în sfârşit, spunând că va plăti acasă, înspăimîntată de cifra facturii, avea chipul răvăşit, ochii dilataţi ai unei bolnave. Trebui să se bată pentru a ieşi din îmbulzeala înverşunată de la poartă; era omor în mijlocul unui adevărat măcel de solduri. Apoi, pe trotuar, când îşi regăsi fiica de care se rătăcise, se cutremură venind în contact cu aerul proaspăt, înspăimântată în sminteala acestei  nevroze de bazar. 

Chiar şi în secolul XX, oniomania a fost prea puţin studiată. Abia în anii 1990 a început să se manifeste un interes din partea comunităţii medicale şi au apărut, în ultimele două decenii, mai multe studii, pe cazuri clinice, majoritatea din SUA, dar şi din Canada, Franţa, Germania, Marea Britanie, Brazilia. 

 

Cât de răspândită este această tulburare? 

  • în 1989, un studiu indica faptul că între 2% şi 8% dintre americani ar fi afectaţi.
  • cercetări realizate în 1994 şi 1996 avansau cifre situate între 12% şi 16%.
  • un studiu mai recent (2003) indica o proporţie de 5,8% din totalul populaţiei SUA.

În anii 1990, unele studii arătau că 80-95% dintre persoanele cu CBD ar fi femei. În schimb, analize mai recente, din anii 2000, pun sub semnul întrebării aceste cifre, explicând că femeile sunt mult mai înclinate să accepte, să recunoască faptul că prezintă un astfel de comportament, în comparaţie cu bărbaţii.

Indiferent care ar fi cifrele reale, fapt este că, în percepţia majorităţii oamenilor, oniomania ar fi mai cu seamă o problemă a femeilor. Aşa crede lumea, iar pentru moment, există prea puţine studii care să clarifice chestiunea.

 

De la pasiune la patologie

Când priveşti fotografii cu tema shopping, ţi se oferă, parcă, o imagine a bucuriei, a plăcerii; tinere femei (iarăşi stereotipurile...) vesele, încântate, surâzătoare, cu mulţumirea întipărită pe chip; duc câteva sacoşe elegante şi, după cum arată, parcă ar face lucrul cel mai plăcut 

din câte există pe lume. Mesajul e clar: cumpărăturile sunt o plăcere, o activitate reconfortantă, agreabilă, care te face să te simţi minunat. Cum ar putea aşa ceva să fie o boală?

În cazul în care pasiunea pentru shopping trece de pragul critic şi devine dependenţă, lucrurile nu mai sunt atât de roz. Specialiştii descriu viaţa unui astfel de oniomaniac ca pe o alunecare necontrolată pe o pantă întunecată, în care scurte momente de plăcere punctează o viaţă dominată mai curând de emoţii negative. Oniomaniacii pot dedica mult timp studierii magazinelor, anticipând plăcerea de a cumpăra (până aici nu e nimic în neregulă), dar ceea ce îi distinge de persoanele obişnuite este faptul că ei încearcă o nevoie irepresibilă, o dorinţă copleşitoare, obsedantă, de a cumpăra ceva. Urmează actul propriu-zis al cumpărării, ce le induce o stare pe care majoritatea cumpărătorilor compulsivi o descriu ca fiind extrem de incitantă, după care mulţi dintre ei încearcă sentimente de amărăciune, dezamăgire, ruşine de ei înşişi. Şi lucrurile continuă la fel, lună după lună, an după an, cu efecte uneori foarte grave. 

„Cumpărarea compulsivă are consecinţe negative, printre care se numără probleme legale şi financiare, suferinţe psihologice (depresie, sentiment de culpabilitate) şi conflicte interpersonale”, arată autorii Michel Lejoyeux  şi Aviv Weinstein, într-un articol publicat în 2010 în The American Journal of Drug and Alcohol Abuse. Cheltuielile nebuneşti generează dificultăţi pecuniare şi neînţelegeri în familie; acestea, la rândul lor, produc emoţii negative, iar oniomaniacii au tendinţa de a combate aceste emoţii recurgând la activitatea lor preferată - cumpărăturile. Şi totul începe din nou, iar şi iar şi iar... cercul vicios în care se zbat toţi dependenţii. 

Interesant: într-un studiu din 1994, autorii constată că, în grupul de oniomaniaci pe care i-au studiat, 92% afirmau că încearcă să reziste dorinţei de a cumpăra, dar că rareori reuşesc: în 74% din cazuri, cedaseră tentaţiei. E un aspect care sprijină ideea că este, într-adevăr, vorba despre o dependenţă, în sensul medical al termenului. Medicii şi psihologii o includ în categoria dependenţelor comportamentale.

 

Cauze şi efecte

Specialiştii au încercat să afle dacă aceste comportamente care apar la maturitate sunt cumva asociate cu traume psihice suferite în copilărie. Părerile profesioniştilor sunt împărţite: unii afirmă că în trecutul celor ce suferă de CBD se găsesc deseori suferinţe psihice determinate de singurătate, de sentimentul de a nu fi luaţi în seamă, de lipsa afecţiunii din partea părinţilor; aceste persoane suferă nu rareori de o stimă de sine scăzută, pe care încearcă să o „trateze” prin cumpărături. Mai ales cei care au în general probleme cu controlul impulsurilor şi care au şi afecţiuni asociate, de genul anxietăţii şi al depresiei, încearcă acest gen de „terapie”, care  nu face decât să le agraveze problemele.

Alţi psihologi şi psihiatri susţin însă că aceste aspecte nu caracterizează pe toţi cei ce suferă de CBD, deci teoria traumelor psihice din copilărie ca sursă a CBD la maturitate are o valabilitate limitată.

Oniomania se asociază frecvent (statistic vorbind), la acelaşi individ sau în familia acestuia, cu existenţa anxietăţii, a depresiei, a alcoolismului, a dependenţei de droguri, a altor comportamente adictive, precum dependenţa de jocuri de noroc. Neurologii şi geneticienii au încercat să găsească corelaţii între CBD şi anumite anomalii la nivelul unor neurotransmiţători precum dopamina şi serotonina, între CBD şi anumite configuraţii genetice. Un studiu din 1998 a găsit o asociere cu gena DRD1 (a receptorului de dopamină D1), iar faptul că unele cazuri de CBD răspund favorabil la tratament cu medicamente ce influenţează activitatea neurotransmiţătorilor sugerează faptul că în CBD sunt implicate nişte anomalii la nivelul delicatei chimii a creierului. Dar, deocamdată, se ştie extrem de puţin despre aceste corelaţii, mai curând bănuite decât cunoscute.

Dar cei care susţin că e vorba despre o problemă medicală ar trebui să propună şi nişte soluţii, nu-i aşa?. Prin urmare, dacă socotim CBD drept o boală, există tratamente pentru ea? 

La Universitatea Stanford, SUA, a fost testat un tratament cu citalopram (un medicament antidepresiv), cu rezultate foarte promiţătoare, deşi efectele secundare ale medicamentului nu sunt deloc neglijabile. De aceea, decizia de a lua sau nu medicamente pentru tratarea CBD trebuie lăsată în întregime la latitudinea persoanei respective, după o evaluate psihiatrică atentă. Bineînţeles, însă, trebuie mai întâi ca persoana respectivă să recunoască faptul că are o problemă şi să fie dispusă se întreprindă ceva pentru a o rezolva.

O altă abordare are în vedere terapia cognitivă comportamentală; cercetările efectuate de Michel Lejoyeux şi Aviv Weinstein sugerează că acesta ar fi cel cel mai recomandabil tratament. Cei doi autori consideră că pacientul ar trebui iniţial examinat pentru a descoperi eventualele afecţiuni asociate (comorbidităţi), în special depresia, care trebuie tratată cu medicamentele potrivite. 10 săptămâni de terapie cognitivă comportamentală au produs schimbări semnficative în comportamentul pacienţilor cu CBD, reducând numărul episoadelor de cumpărare compulsivă şi timpul petrecut la cumpărături.

  • Trebuie spus, totuşi, că există şi voci care afirmă că nu e cazul să fie tratată drept boală sau dependenţă pasiunea pentru cumpărături şi reproşează psihologilor şi psihiatrilor faptul că „medicalizează” un aspect al comportamentului uman care, chiar exagerat dacă este, nu ar trebui tratat drept anormal. Păreri şi păreri...

Realitatea este că această dependenţă comportamentală - cum s-au înţeles majoritatea specialiştilor să o clasifice - este încă slab cercetată şi foarte puţin înţeleasă.

În aceste condiţii, apare ca un truism afirmaţia celor doi specialişti menţionaţi anterior, Michel Lejoyeux şi Aviv Weinstein, care, în rezumatul lucrării lor din 2010, declară: „Este necesar, în viitor, un mare volum de cercetări pentru a îmbunătăţi cunoştinţele noastre despre cumpărarea compulsivă.”

 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI