Prima pagină Stiinta

Pluto - o lume activă, cu o culoare spectaculoasă. Noi informaţii despre planeta pitică - FOTO

Ana Obertin | 10.16.2015 | ● Vizualizări: 8159

Pluto se dezvăluie ca o lume activă, cu o culoare "spectaculoasă", potrivit primului studiu publicat de NASA după ce planeta pitică a fost survolată de sonda New Horizons, pe 14 iulie.

Acest prim studiu, apărut în revista Science, include şi informaţiile bogate despre Pluto care au fost deja publicate în presa internaţională, de la survolul istoric şi până în prezent.

De asemenea, articolul include impresiile iniţiale ale echipei de cercetători care s-a ocupat de această misiune, despre Pluto şi sateliţii săi, Charon, Styx, Nix, Kerberos şi Hydra, dar şi detalii despre măsurători de bază care pot fi folosite de acum înainte pentru descrierea acestor obiecte cosmice.

Un astfel de rezultat cheie furnizat de NASA este raza precisă a lui Pluto, de 1.187 de kilometri, plus sau minus 4 kilometri.



"Poate nu pare foarte incitant, dar trebuie să vă amintiţi că raza estimată a lui Pluto varia de la 1.150 de kilometri la 1.200 de kilometri, deci aceasta îi va ajuta cu adevărat pe oameni să determine modul în care s-au format Pluto/Charon, atmosferele lor şi schimburile materiale dintre acestea", a spus cercetătoarea Carly Howett, de la Southwest Research Institute (SwRI) din Boulder, Colorado, membru al echipei misiunii New Horizons.

Masa lui Pluto era deja cunoscută, deci raza mai mare indică o densitate mai mică, de 1.860 de kilograme pe metru cub, mai apropiată de densitatea lui Charon, principalul satelit al planetei pitice. Densitatea acestuia este de 1.702 kilograme pe metru cub, iar raza acestuia este de 606 kilometri, plus sau minus 3 kilometri.

Asemănările în ceea ce priveşte densităţile celor două au o serie de implicaţii teoretice, parţial prezentate în acest studiu. Astfel, materialele din care sunt formate cele două obiecte cosmice nu sunt chiar atât de diferite. Este adevărat că suprafeţele lor sunt dominate de gheţuri de tipuri diferite, însă cele două ar putea fi în mare parte similare. Acest fapt nu constituie o surpriză, mulţi cercetători fiind de părere că Pluto şi Charon s-au format în urma unei coliziuni dintre două obiecte cosmice primordiale, cu miliarde de ani în urmă.

Totuşi, această teorie ar putea implica şi faptul că cele două obiecte care s-au ciocnit erau mase nediferenţiate de gheţuri şi rocă.

Săptămâna trecută, NASA a confirmat existenţa unui "cer" albastru şi a apei îngheţate pe planeta pitică Pluto, cu ajutorul unor imagini transmise de sonda spaţială New Horizons. Primele imagini color cu ceaţa din atmosfera lui Pluto, trimise către laboratoarele NASA de sonda New Horizons, în urmă cu două săptămâni, au dezvăluit faptul că acea ceaţă are culoarea albastră.

Particulele propriu-zise de ceaţă sunt probabil gri sau roşii, însă modul în care ele dispersează lumină albastră a atras atenţia cercetătorilor care participă la misiunea New Horizons. "Acea nuanţă uluitoare de albastru ne spune multe lucruri despre mărimea şi compoziţia particulelor de ceaţă", a explicat cercetătoarea Carly Howett, participantă la această misiune ştiinţifică. "Un cer albastru rezultă adeseori din dispersia razelor de soare de particule foarte mici. Pe Pământ, aceste particule sunt molecule foarte mici de azot. Pe Pluto, acestea par să fie ceva mai mari - dar, totuşi, rămânând de o talie relativ mică - asemănătoare funinginei, pe care noi le-am denumit «tholine»", a adăugat Carly Howett.

Oamenii de ştiinţă consideră că aceste tholine se formează în atmosfera înaltă, unde razele solare ultraviolete se fracţionează şi ionizează moleculele de azot şi de metan, permiţându-le să reacţioneze între ele şi să genereze ioni tot mai complecşi, încărcaţi negativ şi pozitiv. Atunci când se recombină, acei ioni formează macromolecule foarte complexe - acest proces a fost descoperit pentru prima dată în atmosfera înaltă a lui Titan, unul dintre sateliţii naturali ai planetei Saturn. Moleculele tot mai complexe continuă să se combine între ele şi să crească, până când devin particule de mici dimensiuni. Gazele volatile se condensează, suprafeţele lor se acoperă cu gheaţă, înainte de a avea timp să cadă, trecând prin atmosferă, până ajung la nivelul scoarţei, unde contribuie la coloritul roşiatic al planetei pitice Pluto.

De asemenea, New Horizons a făcut o altă descoperire importantă - a detectat numeroase regiuni de mici dimensiuni, expuse la suprafaţă, acoperite cu apă îngheţată pe Pluto. Descoperirea a fost făcută cu ajutorul datelor colectate de Ralph, un instrument de cartografiere a compoziţiei spectrale, aflat la bordul sondei New Horizons.

"Suprafeţe mari de pe Pluto nu prezintă depozite de apă îngheţată, expusă la suprafaţă, pentru că se pare că ele sunt mascate de alte gheţuri, mai volatile, care există în cea mai mare parte a scoarţei planetei", a spus Jason Cook, participant la această misiune spaţială.

"Înţelegerea motivului pentru care apa apare exact în acele regiuni şi nu în altele reprezintă o provocare la care trebuie să răspundem şi pe care o analizăm în detaliu", a adăugat el.

Alte fotografii mai vechi arată, de asemenea, imagini cu relieful muntos accidentat al planetei pitice, dar şi cu văile şi câmpiile ei plate, precum şi prezenţa unor dune pe Pluto.

Acelaşi studiu publicat în revista Science arată că Pluto - cu un diametru de 2.374 de kilometri - este de două ori mai strălucitor decât Charon (care are un diametru de 1.212 kilometri).

De asemenea, nu au fost observate gheizere pe Pluto, însă există dovezi ale existenţei unor urme lăsate de vânturi.

Suprafeţele îngheţate strălucitoare de pe sateliţii mici ai lui Pluto constituie o enigmă pentru specialişti, deoarece acestea se întunecă în timp.

Presiunea de la suprafaţa lui Pluto abia atinge 10 microbari (aproximativ 1/100.000 din cea a Pământului), însă este mai mare decât cea de pe Mercur şi Lună.

Charon nu are o atmosferă a sa, dar "fură" din cea a lui Pluto.

Dimensiunile lui Nix sunt de 54x41x36 de kilometri, ale lui Hydra, de 43x33 de kilometri, ale lui Kerberos şi Styx uşor mai mari.

Sonda New Horizons a survolat Pluto la o distanţă minimă de 13.691 de kilometri.

În prezent, sonda spaţială New Horizons îşi continuă parcursul în Univers, aflându-se la o distanţă de 5 miliarde de kilometri de Terra, iar toate sistemele şi instrumentele aflate la bordul ei funcţionează în mod corespunzător.

Pe măsură ce se îndepărtează de Terra, aceasta continuă să transmită date colectate în timp ce a survolat Pluto.

Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar şi corpurilor spaţiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete şi alte corpuri îngheţate care orbitează Soarele dincolo de Neptun şi despre care se crede că sunt rămăşiţe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanţi, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriaşe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanţă de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra şi astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internaţională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiţia unei "planete".

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto şi-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria "planetelor pitice", deoarece nu a "curăţat" spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta şi cuprinzând mult mai multe corpuri spaţiale, formate din diferite tipuri de gheaţă. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 - 1973), un astronom olandezo-american care a prezis şi demonstrat existenţa acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori şi pe sistemul de imagistică în infraroşu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spaţial James Webb - deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări şi mai detaliate, precum compoziţia chimică de la suprafaţa lui Pluto şi a sateliţilor săi, dar şi de la suprafaţa numeroşilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.

Sursa: Mediafax