Accesele de furie la copii din perspectiva lui Winnicott: copilul se naşte dorindu-şi şi ştiind că merită totul. Cum se face adaptarea la lumea reală?

Începând cu primele zile de viaţă, din punctul de vedere al lui Donald Winnicott, copilul trece printr-un moment important şi anume momentul iluziei. El are anumite nevoi, precum cea de hrană sau cea de iubire şi, pornind de la acestea, copilul fantasmează, îşi imaginează existenţa unei experienţe mulţumitoare care i-ar potoli nevoile. 

Datorită legăturii emoţionale puternice, mama simte, citeşte prin gesturi specifice nevoia copilului şi vine în întâmpinarea ei, efectuându-se o sincronizare. Acesta se numeşte momentul iluziei, deoarece, ca urmare a sincronizării dintre dorinţa copilului şi acţiunea mamei, copilul consideră că fantasma pe care a avut-o a creat de fapt experienţa plăcută, acest lucru punând baza sentimentului de omnipotenţă. 

Pentru a vă atrage atenţia asupra unui lucru deseori înţeles greşit, omnipotenţa infantilă este bună deoarece ea reprezintă baza unei dezvoltări sănătoase. Aceasta devine patologică în momentul în care se prelungeşte prea mult.

 

Trăind într-o concepţie omnipotentă despre lume, tot mama are rolul de a-i facilita adaptarea la lumea reală. Astfel, după o perioadă în care copilul a trăit cu gândul că în jurul lui se învârte totul, perioadă în care el s-a dezvoltat, mama are rolul de a intra în viaţa ei de dinainte de naştere şi de a-l dezamăgi încetul cu încetul pe copil, sincronizările dintre cei doi devenind, pas cu pas, mai rare. Cu ajutorul acestui lucru, mama nu îi va construi lumea copilului în conformitate cu dorinţele lui, ci îi va facilita adaptarea la realitate. 

În aceste momente în care copilul este forţat să recunoască faptul că nu este omnipotent, apare frustrarea. Aceasta, aşa cum se întâmplă în orice moment în care dorinţele copilului nu sunt întâmpinate, dă naştere plânsetelor, furiei, ţipetelor, tuturor reacţiilor pe care el le-a folosit înainte pentru a obţine atenţia mamei.

 

Sentimentele exagerate ale lui apar pe fondul diferenţelor foarte mari între ce a trăit înainte şi ce trăieşte acum, adică a unei desincronizări abrupte.

 

De exemplu dacă un copil a fost răsfăţat de părinţii lui, adică dorinţele lui în mare parte au fost aduse la realitate cu sprijinul lor, el va reacţiona agresiv în momentul în care, stând la ţară împreună cu unchiul şi mătuşa, ei nu au timp să îi îndeplinească toate poftele şi are parte de o atenţie mai mică decât a avut acasă. Din experienţa mea (şi cred că şi din observaţiile voastre), lucrurile stau invers: bunicii susţin omnipotenţa şi părinţii susţin o adaptare la realitate. 

 

Agresivitatea este normală, copilul trebuie să treacă prin agresivitate pentru a şti cum să o controleze. Winnicott a spus: „Nu există copii, ci mame împreună cu copii”. Ideea este că părinţii trebuie să sprijine copilul în acest demers dificil şi mai important este ca aceştia să îl înţeleagă şi să îi ofere dragoste.

 

Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare

0761517763