Lobotomia, o procedură controversată. Ce este și în ce constă

Lobotomia, cunoscută și sub numele de leucotomie, este o operație neurochirurgicală care constă în deteriorea părților lobului prefrontal al creierului, potrivit Asociației Americane pentru Avansarea Științei (AAAS).

Introdusă la mijlocul secolului al XX-lea, procedura a fost întotdeauna controversată și a fost efectuată pe scară largă de mai bine de două decenii, ca tratament pentru schizofrenie, depresie și tulburare bipolară, printre alte boli mintale, notează Live Science.

• ESA intensifică cercetarea Pământului pe măsură ce viitorul agențiilor americane devine tot mai incert
• Un expert spune că modelele lingvistice mari nu vor fi niciodată cu adevărat inteligente

Lobotomia este un termen general pentru o serie de operații care au deteriorat țesutul cerebral pentru a trata bolile mintale, a spus dr. Barron Lerner, istoric medical și profesor la NYU Langone Medical Center, din New York.

Când a fost inventată lobotomia, nu existau alte metode mai bune de a trata bolile mintale. Neurologul portughez Antonio Egas Moniz este inițiatorul procedurii în 1935, pentru care a primit Premiul Nobel, în anul 1949.

Și înainte de prima lobotomie, medicii manipulau creierul pentru a schimba comportamentul. Începând cu sfârșitul anilor 1880, medicul elvețian Gottlieb Burkhardt a îndepărtat părți din cortexul creierului pacienților cu agitație, halucinații auditive și simptome ale schizofreniei.

După intervenție, unii pacienți au suferit complicații precum slăbiciune motorie, afazie senzorială (incapacitatea de a înțelege vorbirea, scrisul sau simbolurile tactile) și epilepsie, iar un pacient a murit la cinci zile după procedură.

Ce l-a inspirat pe Moinz să folosească lobotomia

Descoperirea lui Moniz a fost inspirată de procedurile pe care neurologul Yale John Fulton și colegul său, Carlyle Jacobsen, le-au efectuat pe cimpanzei. Au îndepărtat ambii lobi frontali la o femelă cimpanzeu, care manifestase stări de furie.  După intervenție, cimpanzeul a devenit mai cooperant.

Tot în acel an (1935), Moniz și o colegă au efectuat primele experimente de lobotomie umană, operând pe 20 de persoane, vizând lobii frontali ai pacienților, deoarece acea regiune a creierului este asociată cu comportamentul și personalitatea. Operațiile au avut efecte secundare severe. Temperatură mare, vărsături, incontinență a vezicii urinare și intestinului și probleme oculare, precum și apatie, letargie și senzații anormale de foame, printre altele.

În primele proceduri de lobotomie, Moniz a făcut o gaură în craniu și a injectat etanol în creier, pentru a distruge fibrele care leagă lobul frontal de alte părți ale creierului. Moniz a dezvoltat și un instrument chirurgical numit leucotom, cu o buclă retractabilă de sârmă care, atunci când era rotită, tăia o leziune circulară în țesutul cerebral.

Medicii din Italia și SUA au adoptat repede lobotomia. Neurochirurgii americani Walter Freeman și James Watts au fost primii care au efectuat procedura în Statele Unite, în 1937.

Psihiatrul italian Amarro Fiamberti a dezvoltat o procedură care presupunea accesarea lobilor frontali prin orificiile oculare. Aceasta l-a inspirat pe Freeman să dezvolte lobotomia transorbitală în 1945, o metodă pentru care nu era nevoie de un chirurg tradițional sau de o sală de operații.

Lobotomia a avut efecte secundare pentru mulți pacienți

Lobotomiile transorbitale nu au necesitat anestezie și se făceau mai repede decât lobotomiile standard. Chirurgii din Europa și America au efectuat zeci de mii de astfel de proceduri în următoarele două decenii, Freeman efectuând cel puțin 3.000.

„Freeman a efectuat ultima sa lobotomie în 1967. Pacientul a fost o femeie, pe nume Helen. A murit de hemoragie cerebrală la scurt timp după aceea, iar lui Freeman i s-a interzis să mai efectueze o intervenție chirurgicală”, a spus dr. Barron Lerner.

Pentru mulți pacienți, lobotomia a avut efecte secundare asupra personalității, inițiativei, inhibițiilor, empatiei și capacității lor de a funcționa singure.

„Principalul efect secundar pe termen lung a fost oboseala mentală”, a spus Lerner.

Numărul lobotomiilor a scăzut în anii 1950, după ce efectele lor secundare au devenit mai cunoscute.

La mijlocul anilor 1950, oamenii de știință au dezvoltat medicamente psihoterapeutice, cum ar fi clorpromazina antipsihotică, mult mai eficientă și mai sigură pentru tratarea tulburărilor mintale.

În zilele noastre, bolile mintale sunt tratate în primul rând cu medicamente și psihoterapii. În cazurile în care acestea nu sunt eficiente, se poate apela la terapia electroconvulsivă, o procedură care implică trecerea curenților electrici prin creier pentru a declanșa o criză scurtă.

Citește și: 

Creierul uman reacționează emoțional la fețele observate în obiecte inanimate. „Suntem o specie atât de sofisticată”

Creierul uman are foarte multe în comun cu testiculele. Ce au aflat cercetătorii despre aceste organe

O boală misterioasă a creierului îi îngrijorează pe medicii din Canada