De ce unii oameni simt repulsie față de vulnerabilitățile sau problemele altora?

Este o întrebare care ne poate pune pe gânduri: de ce unii oameni simt o anumită repulsie, un oarecare disconfort sau chiar aversiune atunci când cei din jurul lor se simt vulnerabili, când își arată slăbiciunile sau trec printr-o perioadă dificilă?

Intuitiv, ne-am aștepta ca vulnerabilitatea să stârnească empatie, dorința de a ajuta sau măcar înțelegere. Cu toate acestea, realitatea arată că reacțiile pot fi neașteptate și, uneori, surprinzător de negative. Acest fenomen, deși contraintuitiv, are rădăcini adânci în psihologia umană, în mecanismele noastre de apărare și în influențele sociale.

• De ce mahmureala este mai greu de suportat odată cu vârsta?
• Cât de sănătos este un pahar de vin în fiecare zi?

Una dintre cele mai puternice explicații pentru repulsia față de vulnerabilitatea altora este legată de frica de propria vulnerabilitate. Atunci când vedem pe cineva suferind, arătându-și slăbiciunile sau confruntându-se cu probleme, acest lucru poate acționa ca o oglindă. Ne poate aminti, inconștient, de propriile noastre temeri, de momentele în care ne-am simțit neajutorați sau de traume nerezolvate.

Mecanisme de apărare psihologică: oglinda propriei vulnerabilități

Intervin, așadar, mai mulți factori, inclusiv frica de contagiune emoțională – unii oameni se tem că emoțiile negative ale celuilalt le vor „contamina” pe ale lor; mecanismul de autoapărare – pentru a se proteja de durerea sau disconfortul pe care l-ar simți dacă s-ar conecta cu suferința celuilalt, ei ridică un zid emoțional, o reacție ce poate fi inconștientă și nu neapărat o lipsă de empatie, ci mai degrabă o incapacitate de a gestiona emoții intense. De asemenea, sunt situații când repulsia poate fi o formă de proiecție. Persoana care simte aversiune ar putea proiecta propriile sale sentimente de inadecvare, slăbiciune sau chiar rușine asupra celui vulnerabil.

De exemplu, dacă o persoană se simte rușinată de propriile sale eșecuri, ar putea reacționa negativ la eșecurile altora, judecându-i aspru și asta pentru a se distanța de propriile sale sentimente neplăcute. În plus, există oameni care pur și simplu nu știu cum să gestioneze emoțiile intense – nici pe ale lor, nici pe ale altora. Când cineva plânge, este furios ori se simte copleșit, pentru unii este dificil atunci când vine vorba să reacționeze într-un fel constructiv. Această stângăcie emoțională poate duce la evitarea situației sau la o reacție de respingere, pur și simplu pentru că aceștia, așa cum am și menționat deja, nu știu cum să fie prezenți și cum să ofere sprijin.

Cultul forței și al perfecțiunii

Societatea modernă, în special în culturile occidentale, pune adesea un accent puternic pe forță, succes, independență și perfecțiune. Această presiune constantă de a fi „puternic” și de a nu arăta nicio slăbiciune poate contribui la dezvoltarea unei aversiuni față de vulnerabilitate. Iar această realitate culturală se manifestă prin diverse fenomene, precum:

„Toxicitatea pozitivității”, un concept care încurajează suprimarea emoțiilor negative și afișarea unei atitudini permanent optimiste, indiferent de circumstanțe. Într-un astfel de mediu, vulnerabilitatea este percepută ca un eșec, o abatere de la norma dezirabilă, iar cei care o manifestă pot fi văzuți ca „negativiști” sau „drama queens”, generând o reacție de respingere.

Stigmatizarea problemelor mintale și a „slăbiciunii”. Există încă un stigmat puternic asociat cu problemele de sănătate mintală, cu dependențele sau cu orice formă de „slăbiciune” percepută. Oamenii se tem să fie judecați sau marginalizați dacă își arată vulnerabilitatea. Această teamă poate fi internalizată, iar apoi proiectată asupra altora: „Dacă eu nu-mi permit să fiu vulnerabil, de ce și-ar permite altcineva?”

Individualismul excesiv: în culturile puternic individualiste, există o așteptare ca fiecare să se descurce singur, să fie autosuficient. Dependența de alții, chiar și emoțională, poate fi privită cu scepticism sau chiar cu dispreț. Vulnerabilitatea poate fi interpretată ca o povară sau o incapacitate de a te descurca pe cont propriu.

Capcanele gândirii. Cum ne distorsionează creierul percepția vulnerabilității

Creierul nostru folosește scurtături mentale (biais-uri cognitive) pentru a procesa informația rapid, dar acestea pot duce la judecăți eronate, în special în cazul vulnerabilității, inclusiv eroarea fundamentală de atribuire, adică acea tendință de a atribui problemele altor persoane unor cauze interne (defecte de caracter, lipsă de efort), în timp ce propriile noastre probleme le atribuim unor cauze externe (circumstanțe, ghinion). Astfel, o persoană vulnerabilă ar putea fi judecată ca fiind „slabă” sau „incompetentă”, în loc să i se recunoască dificultățile obiective. Pe de altă parte, credința ipotezei unei lumi juste implică ideea că lumea este fundamental dreaptă și că oamenii primesc ceea ce merită. Dacă cineva suferă sau este vulnerabil, în mod subconștient putem ajunge la concluzia că „și-a meritat” cumva soarta, ceea ce ne permite să ne distanțăm emoțional și să nu simțim responsabilitatea de a ajuta. Această ipoteză este o modalitate de a ne proteja propriul sentiment de siguranță și control asupra vieții.

Felul în care am fost crescuți și experiențele noastre anterioare joacă un rol semnificativ în modul în care reacționăm la vulnerabilitate. De exemplu, dacă am crescut într-un mediu în care vulnerabilitatea era pedepsită, ignorată sau ridiculizată, am învățat să o suprimăm în noi înșine și să o evităm la alții. Sau, persoanele care au fost rănite sau trădate atunci când și-au arătat vulnerabilitatea în trecut pot dezvolta o aversiune puternică față de aceasta, atât la ele însele, cât și la alții. Ei pot percepe vulnerabilitatea ca pe o invitație la manipulare sau abuz.

Consecințe și calea spre empatie

Repulsia față de vulnerabilitate are consecințe destul de grave, deoarece poate duce la izolarea persoanelor aflate în dificultate, la lipsa de sprijin și la perpetuarea ciclurilor de suferință. Oamenii care se simt respinși atunci când sunt vulnerabili învață să-și ascundă emoțiile, existând riscul dezvoltării unor probleme de sănătate mintală pe termen lung, cum ar fi depresia, anxietatea și tulburările de personalitate.

Prin urmare, este esențial să înțelegem că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o parte inerentă a condiției umane. A fi vulnerabil înseamnă a fi autentic, a fi deschis către conexiune și a permite celorlalți să ne vadă așa cum suntem cu adevărat. Iar dezvoltarea empatiei și a inteligenței emoționale este esențială pentru a depăși aceste reacții de repulsie. Cum am putea îmbrățișa empatia? Poate prin auto-reflecție, întrebându-ne de ce anumite situații de vulnerabilitate ne provoacă disconfort; prin practicarea empatiei active, ascultând fără a judeca, oferind sprijin autentic și recunoscând emoțiile celuilalt; prin demistificarea emoțiilor, înțelegând că toate emoțiile sunt valide și că exprimarea lor sănătoasă este esențială pentru bunăstarea psihică și, nu în ultimul rând, contestând ideile că forța înseamnă lipsa vulnerabilității și că problemele trebuie ascunse.

În cele din urmă, a depăși repulsia față de vulnerabilitate înseamnă a construi o societate mai compasivă, mai conectată și mai umană, în care fiecare persoană se simte în siguranță să fie ea însăși, cu toate slăbiciunile și forțele sale.

Surse:

https://www.kaminiwood.com/why-people-avoid-vulnerability/

https://www.psychologytoday.com/us/blog/alone-together/202401/dealing-with-disgust

https://www.yourtango.com/experts/billmaiermsw/what-do-when-you-feel-absolute-disgust-toward-others-affects-your-mental-health

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum să știi că ai găsit psihologul potrivit: 5 semne cheie

Mintea Medievală: o redescoperire a gândirii psihologice și a precursorilor psihoterapiei în Evul Mediu

Știința autenticității: ce spun psihologii despre potențialul uman. Cum să devii cea mai bună versiune a ta?

Arta de a-ți stăpâni mintea: ce spun psihologii și neuroștiința