Cum să te eliberezi de nevoia de a fi validat de oricine

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Vi s-a întâmplat vreodată să așteptați, uneori chiar cu disperare, validarea unor persoane care nici măcar nu contează cu adevărat în viața voastră? Poate de la străini, poate chiar de la cei care vă privesc cu ostilitate?

Ați simțit nevoia aceea stranie de a vă hrăni cu acceptarea unor oameni care, de fapt, nu vă sunt egali nici emoțional, nici intelectual — în timp ce ați trecut cu indiferență peste aprecierile venite din partea celor apropiați?

• O structură mamut descoperită în spațiul îndepărtat sfidează tot ce știm despre Cosmos
• „Soarta Pământului depinde de un echilibru delicat”: Cum ar putea supraviețui Terra după moartea Soarelui?

Nu trebuie să fim experți, dar putem învăța de la ei, ascultându-le opiniile și analizând studiile ori concluziile pe care le formulează cei care au competența necesară.

De ce ne gâdilă orgoliul validarea unor persoane neimportante nouă?

Pentru a înțelege acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la una dintre nevoile fundamentale ale omului: aceea de apartenență și de acceptare. Psihologul american Abraham Maslow (1908 – 1970) a așezat această nevoie pe a treia treaptă a piramidei sale, imediat după nevoile fiziologice și cele de siguranță. Maslow a subliniat că oamenii sunt ființe sociale, iar acceptarea de către grup este vitală pentru stima de sine și pentru bunăstarea psihică. Cu toate acestea, Maslow nu a specificat de la cine trebuie să vină această acceptare.

Dar cercetările moderne au aprofundat ideea, arătând că mecanismul creierului nostru, în special sistemul de recompensă, este strâns legat de percepția socială. Atunci când primim validare, indiferent de sursă, creierul eliberează dopamină, un neurotransmițător asociat cu plăcerea și motivația. Această eliberare chimică ne face să ne simțim bine și ne încurajează să repetăm comportamentul care a dus la obținerea recompensei. Practic, creierul nostru nu face întotdeauna o distincție clară între validarea venită de la un părinte iubitor și un compliment aruncat de un oponent. Ambele activează circuitul de recompensă, chiar dacă impactul pe termen lung și semnificația lor emoțională diferă.

Mecanismul din spatele validării venite de la oponenți

Acest fenomen este adesea asociat cu validarea negativă. Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea din California, Berkeley, a demonstrat că atenția negativă sau critica din partea unui oponent poate fi percepută, la nivel inconștient, ca o formă de recunoaștere. Pentru că, în definitiv, dacă cineva își consumă energia pentru a ne critica, înseamnă că suntem suficient de importanți pentru a merita această atenție. Această logică distorsionată poate fi la fel de puternică precum un compliment.

Un citat celebru al lui Carl Jung explică perfect dinamica de care vorbim: Tot ceea ce ne irită la alții poate duce la o mai bună înțelegere de sine. Privită astfel, reacția unui oponent – chiar și una negativă – devine, paradoxal, o formă de validare: ne confirmă că existăm, că avem un impact. Gândiți-vă la un artist: o critică dură poate răni, dar în același timp îl plasează în centrul atenției. Criticul, deși aparent adversar, ajunge să-i ofere exact ceea ce ego-ul caută – confirmarea propriei importanțe. Este o formă subtilă, chiar perversă, de validare. Același mecanism se poate observa și în viața de zi cu zi. Într-un mediu de lucru competitiv, de pildă, e posibil ca aprecierile colegilor să treacă aproape neobservate, în timp ce o singură critică din partea cuiva perceput drept rival să devină obsesivă. În loc să vă bucurați de recunoașterea celor care vă susțin, ajungeți să vă concentrați pe cel care vă contestă – ca și cum atenția negativă ar cântări mai mult. În realitate, nu critica doare, ci nevoia ascunsă de a fi validați chiar de cel care nu ne acceptă.

Rolul stimei de sine și al „validării de sine”

Cheia pentru a depăși această dependență de validarea externă, indiferent de sursă, este dezvoltarea stimei de sine. Psihologul Nathaniel Branden (1930 – 2014), unul dintre pionierii studiului stimei de sine, definea acest concept ca fiind „reputația pe care o ai cu tine însuți”. Când stima de sine este fragilă, ne bazăm pe oglinda celorlalți pentru a ne defini valoarea. Astfel, validarea externă devine o soluție rapidă, un „drog” care ne dă o stare de bine temporară, dar nu rezolvă problema de fond.

Branden a subliniat că validarea de sine, adică abilitatea de a ne recunoaște propria valoare, este esențială pentru a deveni independenți emoțional. Acesta este momentul în care laudele venite din partea celor apropiați devin cu adevărat importante, pentru că se aliniază cu propria noastră percepție pozitivă despre noi înșine. Validarea de la oponenți sau de la persoane neimportante, în acest context, își pierde din putere, deoarece nu mai este necesară pentru a ne confirma existența.

Ce se întâmplă când obținem validare de la oponenți?

Validarea externă, chiar și negativă, ne hrănește ego-ul. Critica unui oponent te plasează într-un joc de putere, într-o interacțiune, validându-ți astfel existența în cadrul unui anumit context social. Iar validarea primită din partea unui oponent ne poate da senzația că suntem atât de puternici, încât influențăm emoțiile, reacțiile și gândurile unei persoane.

Pentru a ne elibera din această capcană, este important să ne mutăm atenția dinspre exterior spre interior. În loc să așteptăm validarea de la ceilalți, trebuie să ne-o oferim singuri. Câteva strategii practice includ: practicarea recunoștinței (inclusiv aprecierea propriilor calități și realizări, oricât de mici ar părea), terapia cognitiv-comportamentală (TCC – care identifică și modifică tiparele de gândire negative ce te fac dependent de validarea externă) și definirea propriilor valori (prin stabilirea propriul sistem de valori, independent de așteptările celorlalți).

În profunzime, dorința de validare nu este altceva decât o expresie a umbrei – partea din noi care tânjește să fie văzută, acceptată, integrată. Când căutăm confirmarea în privirea unui oponent, nu îl căutăm, de fapt, pe el, ci pe noi înșine. Este încercarea inconștientului de a aduce la suprafață părțile pe care le-am ascuns, negându-le.
Adevărata maturitate emoțională apare atunci când învățăm să ne oglindim în ceilalți fără să ne pierdem în reflecția lor. Să recunoaștem ceea ce este al nostru, să ne însușim lecția, dar să nu ne lăsăm definiți de reacțiile lor.
Când ne oferim singuri validarea, ego-ul se liniștește, iar Sinele – acel nucleu autentic despre care vorbea Jung – începe, în sfârșit, să respire.

Surse:

https://psychclassics.yorku.ca/Maslow/motivation.htm

https://medium.com/personal-growth/carl-jungs-disturbing-truth-about-why-other-people-irritate-you-might-change-your-life-358deeb87156

https://www.psychologytoday.com/us/blog/the-philosophers-diaries/202106/why-so-many-seek-approval-people-who-dont-value-them

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum să faci paste perfecte de fiecare dată? Trucul simplu confirmat științific!

Cum să știi că ai găsit psihologul potrivit: 5 semne cheie

Cum să ne protejăm energetic în spații publice: ghid practic pentru echilibru și armură psihică

Știința autenticității: ce spun psihologii despre potențialul uman. Cum să devii cea mai bună versiune a ta?