Cum au încercat oamenii să înțeleagă visele: de la zei la Freud și neuroștiință

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Mult timp înainte ca oamenii să știe ce este un neuron, visele erau deja tratate ca mesaje importante. În Egiptul antic, în Grecia sau în Mesopotamia, visul era văzut ca un canal prin care zeii comunicau cu muritorii. Existau temple dedicate interpretării viselor, iar deciziile politice sau militare puteau fi influențate de un vis interpretat ca semn divin.

Una dintre primele încercări sistematice de a înțelege visele îi aparține lui Artemidor din Daldis, un autor grec din secolul al II-lea d.Hr., cunoscut ca cel mai important teoretician al interpretării viselor din Antichitate. El a scris un tratat amplu, Oneirocritica („Interpretarea viselor”), bazat pe informații adunate din călătorii și din relatările a sute de oameni. Pentru Artemidor, visul nu era o simplă întâmplare, ci un mesaj care trebuia descifrat în funcție de contextul vieții celui care visa, de meseria lui, de statutul social și de situația concretă în care se afla. În Evul Mediu, lucrurile au devenit mai ambigue. Visul putea fi fie un semn divin, fie o ispită trimisă de forțe malefice, iar interpretarea lui depindea mai mult de teologie decât de orice formă de observație psihologică. Abia la începutul secolului XX apare o schimbare radicală de perspectivă.

În 1900, Sigmund Freud publică Interpretarea viselor, cartea care va schimba definitiv felul în care Occidentul privește acest fenomen. Pentru Freud, visul este expresia mascată a dorințelor reprimate, un compromis între impulsurile profunde ale psihicului și mecanismele care le țin sub control. Odată cu această schimbare de perspectivă, visul încetează să mai fie un mesaj venit din exterior și devine o fereastră către lumea interioară a minții. Carl Jung va duce lucrurile într-o direcție diferită. El nu vede visele doar ca împliniri de dorințe, ci ca expresii ale unor structuri psihice profunde, comune tuturor oamenilor. Introduce ideea de arhetip și de inconștient colectiv, susținând că multe simboluri din vise nu aparțin doar individului, ci unei moșteniri psihologice comune.

Între timp, știința începe să se uite direct în creier. În anii ’50, cercetătorii descoperă faza REM a somnului, perioada în care ochii se mișcă rapid sub pleoape, activitatea cerebrală crește semnificativ și apar cele mai vii și mai detaliate vise, observând că visul nu apare la întâmplare, ci într-un context biologic foarte precis: de exemplu, în timpul somnului REM, creierul este aproape la fel de activ ca atunci când suntem treji, dar corpul rămâne aproape complet paralizat.

În anii ’70, Allan Hobson, un psihiatru și cercetător american de la Harvard, specializat în studiul somnului, propune celebra teorie a „activării și sintezei”. Potrivit acesteia, visul nu este construit în mod deliberat de minte ca o poveste cu sens, ci apare atunci când creierul încearcă să organizeze și să interpreteze niște semnale neuronale generate intern, în mod automat, în timpul somnului. Cu alte cuvinte, mintea „inventează” o poveste pentru a lega între ele impulsuri nervoase fără o semnificație prestabilită. Astăzi, neuroștiința privește visul ca pe un produs al mai multor procese suprapuse: consolidarea memoriei, reglarea emoțională, procesarea experiențelor recente și simularea unor situații posibile.

Se știe că regiuni precum amigdala (implicată în emoții) și hipocampul (implicat în memorie) sunt foarte active în timpul viselor, în timp ce zonele responsabile de gândirea logică și controlul rațional sunt mai puțin implicate. Asta explică de ce visele sunt adesea incoerente, dar încărcate emoțional. Nu sunt mesaje codificate de o instanță misterioasă, dar nici povești arbitrare generate la întâmplare. Sunt, mai degrabă, povești construite din fragmentele vieții noastre psihice.

Cercetările moderne arată că visele ajută la procesarea emoțiilor, la integrarea amintirilor și la reducerea stresului. Oamenii privați de somn REM au dificultăți mai mari în reglarea emoțională și în adaptarea la situații stresante.

Și totuși, în ciuda a peste un secol de studii științifice, visele nu și-au pierdut complet aura de mister. Ele rămân una dintre puținele forme de narațiune pe care creierul le produce singur, fără să ne întrebe și fără să ne ofere posibilitatea de a le controla pe deplin. De la zei la neuroni, istoria visului este, de fapt, istoria felului în care oamenii au încercat să se înțeleagă pe ei înșiși. Iar faptul că încă visăm și încă ne întrebăm ce înseamnă spune mai puțin despre necunoscut și mai mult despre nevoia noastră constantă de a da sens propriei minți.

Surse:

https://www.sleepfoundation.org/dreams

www.descopera.ro/stiinta/9551600-de-ce-viseaza-oamenii-care-sunt-raspunsurile-stiintei

https://en.wikipedia.org/wiki/Oneirology

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3220269/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Test de cultură generală. Oamenii visează color sau alb-negru?

Ceva ciudat se întâmplă cu visele atunci când renunți la cafea

Spune-mi ce visezi ca să-ți spun cine ești! Visele, oglindă complexă atât a psihicului individual, cât și a culturii colective

Veste bună pentru cei care visează la colonizarea planetei Marte! Ce au descoperit oamenii de știință?