Râsul bate boala

Proverbul care spune că râsul este cel mai bun medicament poate că exagerează un pic – nu în orice situaţie râsul este chiar leacul cel mai bun – dar, cu siguranţă, râsul poate fi adesea un mijloc terapeutic cu efecte nebănuit de puternice. Iar adevărul vechiului proverb se verifică zi de zi, şi nu doar în situaţii banale. (De câte ori n-aţi venit la serviciu prost dispuşi din pricina unei răceli ori chinuiţi de o durere de spate, iar o partidă bună de râs cu colegii v-a făcut să vă simţiţi mai bine?) Uneori, chiar probleme medicale grave sau suferinţe ce se întind pe o perioadă lungă de timp pot fi alinate prin efectul benefic al râsului.

• Un studiu a descoperit că senzorii anvelopelor mașinii ar putea fi folosiți pentru a te urmări
• Un parazit care nu mai fusese văzut la oameni provoacă o serie de simptome diverse și…

Ce este râsul?

Unii antropologi consideră râsul drept o formă de comunicare vocală, poate prima apărută la om. Robert Provine, profesor la Universitatea Maryland, SUA, specialist în neurobiologie şi studiul comportamentului, consideră că din râs s-ar fi dezvoltat, treptat, limbajul articulat uman. Pentru el, râsul e un limbaj primitiv, universal, un mecanism comun tuturor oamenilor. Toată lumea râde la fel, în vreme ce limbajul articulat cunoaşte mii de variaţii sub forma limbilor şi a dialectelor. Copiii mici râd înainte de a şti să vorbească, iar copiii născuţi surzi şi care, din această cauză, nu învaţă să vorbească, pot totuşi să râdă.

Râsul ar fi, din perspectiva multor etologi, un mecanism de echilibrare emoţională.

Şi filosofii au fost intrigaţi de această manifestare a naturii umane, au găsit-o tulburătoare şi au încercat să o explice. Friedrich Nietzsche (1844 -1900) credea că râsul e o reacţie a omului în faţa unor angoase existenţiale, a sentimentului de singurătate şi a conştientizării caracterului muritor al fiinţei umane, conştientizare de care doar oamenii ar fi capabili.

Un filosof modern, americanul John Morreall (n. 1947), care şi-a consacrat o mare parte a vieţii profesionale studierii râsului şi umorului, a emis ipoteza că râsul şi-ar putea avea originea în sentimentul de uşurare pe care oamenii confruntaţi cu o primejdie şi-l împărtăşesc unii altora odată ce primejdia a trecut. Cu vremea, comportamentul a evoluat spre forme mai subtile, astfel încât „primejdie” nu mai semnifică neapărat un pericol major, o ameninţare la adresa vieţii sau a integrităţii corporale. Poate fi vorba, pur şi simplu, de un sentiment de incertitudine creat de confruntarea cu o problemă de ordin cognitiv.

De pildă, când un comic spune o glumă, ascultătorii sunt puţin confuzi iniţial, au de-a face cu o provocare cognitivă, încearcă să înţeleagă despre ce e vorba, se aşteaptă la ceva surprinzător. Odată gluma înţeleasă, ascultătorii îşi dau seama că surpriza nu a fost una neplăcută, că starea de incertitudine a trecut, că nu s-a întâmplat nimic grav, că nu a fost vorba despre un pericol real. Şi atunci râd cu toţii, pentru a-şi comunica reciproc acest sentiment de uşurare.

Deşi s-a crezut multă vreme că râsul e propriu doar omului, cercetări recente au arătat că şi la mamifere precum primatele antropoide şi câinii există sunete specifice care corespund unor situaţii agreabile, unor momente de bucurie, de relaxare şi care reprezintă, de fapt, râsul acestor animale. Chiar şi şobolanii, s-a descoperit, emit, atunci când se joacă şi când sunt gâdilaţi, un tip special de sunete – e drept, inaudibile pentru om, deoarece se află în gama ultrasunetelor – care ar reprezenta râsul şobolănesc.

Mai avem, după cum se vede, multe de aflat despre râs, despre geneza lui ca mijloc de expresie şi de comunicare, dar şi despre efectele lui asupra individului şi asupra populaţiei. O întreagă ştiinţă – numită gelotologie – s-a dezvoltat pentru a studia râsul, cu accent pe efectele sale fiziologice şi psihologice.

Râsul ca terapie

Ultimul deceniu a adus, în sprijinul proverbului citat la începutul articolului, numeroase argumente reieşite din cercetări ce abordau legătura nebănuit de puternică dintre râs şi starea de sănătate. În afară de constatarea empirică, de mult ştiută, că oamenii veseli şi optimişti sunt, în general, mai sănătoşi şi trăiesc mai mult, studii recente au început să scoată la iveală conexiuni mai specifice între terapia prin râs şi evoluţia unor boli precum demenţa, cancerul, maladiile cardiovasculare…

În 2006, un studiu publicat de cercetători de la Universitatea Maryland, SUA, arăta că râsul provoacă dilatarea endoteliului vascular (peretele intern al vaselor de sânge) şi măreşte fluxul sangvin. Efectul s-ar datora eliberării de către hipotalamus a unor compuşi de tipul endorfinelor care, ataşându-se de receptori specifici din endoteliul vascular, ar stimula producerea de oxid de azot. Această substanţă are ca efect dilatarea vaselor de sânge şi, după cum arată alte studii, publicate în 2009, reduce inflamaţiile şi scade probabilitatea formării cheagurilor de sânge.

Alte cercetări au arătat că râsul stimulează activitatea sistemului imunitar, scade tensiunea arterială, reduce nivelul unor hormoni de stres (precum cortizolul şi epinefrina), micşorează nivelul de colesterol în sânge, scăzând astfel riscul apariţiei bolilor cardiovasculare şi a diabetului. Râsul are un efect la fel de bun asupra organismului ca şi exerciţiul fizic, ajutând la echilibrarea funcţiilor corpului.

De asemenea, un râs zdravăn pune în mişcare diafragma, un muşchi cu rol important în circulaţia sângelui – şi iată de ce râsul a fost utilizat recent ca parte din tratamentul ulcerului varicos.

Cele mai recente ştiri în acest domeniu vin de la Universitatea New South Wales, Australia: un studiu publicat chiar în acest an susţine că râsul e un „leac” eficient în ameliorarea simptomelor demenţei. 400 de pacienţi vârstnici, suferind de demenţă, care locuiau în 36 de cămine de bătrâni, au fost implicaţi în acest proiect de cercetare, ce presupunea intervenţia unui specialist în terapia prin umor. Acesta, un profesionist care, prin jocuri, glume şi cântece, îi încuraja pe pacienţi să socializeze şi să comunice, a lucrat cu 200 din cei 400 de rezidenţi ai căminelor. Ceilalţi 200 de pacienţi au constituit grupul de control, care a primit doar îngrijirile standard prevăzute pentru starea lor de sănătate. Personalul de îngrijire a fost, de asemenea, instruit de un alt profesionist, pentru a învăţa să integreze umorul în comportamentul faţă de pacienţi.
Rezultatele au fost foarte promiţătoare: în cazul celor care primiseră şi un „tratament cu umor”, agitaţia (una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite la pacienţii cu demenţă, şi care, în mod obişnuit, este ţinută sub control cu ajutorul unor medicamente puternice) s-a redus în medie cu 20%. A scăzut astfel nevoia administrării de medicamente anti-psihotice care, spre deosebire de râs, au efecte secundare neplăcute. Şi personalul a beneficiat mult de pe urma acestui program, suportând mai uşor şi abordând cu mai mult entuziasm sarcinile dificile pe care le presupune îngrijirea acestor pacienţi.

Iată deja destule motive pentru a trece râsul pe lista mijloacelor terapeutice. Terapia prin râs e la îndemână (poate fi realizată simplu, prin vizionarea de filme de comedie), e agreabilă (despre câte tratamente putem spune că sunt plăcute?) şi este, cel mai adesea, lipsită de orice efecte secundare neplăcute (poate doar nişte dureri musculare în regiunea abdominală – am văzut oameni care chiar au râs de i-a durut burta!)

Dar de ce să nu fim proactivi în ceea ce priveşte efecetele benefice ale râsului? Putem să ne gândim la el ca la un mijloc de prevenire a îmbolnăvirii, de a ne păstra sănătatea, de a ne menţine echilibrul organismului, ca la o componentă a unui stil de viaţă sănătos.
Este ceea ce a avut în minte dr. Madan Kataria din Mumbai, India, atunci când a înfiinţat, în 1995, primul Club de Râs din lume. Doar cîteva persoane i-au împărtăşit atunci entuziasmul şi i s-au alăturat, devenind membri fondatori ai clubului. Dar câtă nevoie avea lumea de aşa ceva se vede din faptul că astăzi, la 16 ani de la acel eveniment, există în lume peste 6.000 de cluburi de râs, în cca. 60 de ţări.

Metoda doctorului Kataria se numeşte Hasyayoga sau yoga râsului şi combină râsul liber, spontan (neprovocat de bancuri sau comedii) cu tehnici yoga de respiraţie (Pranayama). Se porneşte de la ideea că râsul e un comportament natural şi înnăscut, e în firea omului. Împărtăşind acest comportament, în cadrul unor şedinţe de grup (profitând de caracterul contagios al râsului) şi adăugând exerciţii de respiraţie, celulele sunt mai bine oxigenate, corpul se încarcă cu energie şi toate funcţiile sale sunt armonizate şi optimizate. Dr. Madan Kataria a instituit şi o Zi Internaţională a Râsului – prima duminică din luna mai a fiecărui an, pentru a reaminti tuturor importanţa actului de a râde.

Dar nu e nevoie să aşteptăm o zi specială pentru a face asta – doar nu râdem o singură zi pe an! Mai bine să încercăm să râdem în fiecare zi, măcar un pic. Iar dacă aveţi nevoie de un stimul, vă oferim filmuleţul de mai jos, în care îl puteţi vedea şi auzi râzând pe actualul Dalai Lama, liderul spiritual al budiştilor tibetani.

Dacă vi l-aţi închipuit cumva ca pe un om pătruns de o seninătate austeră, sobru şi plin de acea gravitate pe care o noi asociem mereu – în chip eronat – cu înţelepciunea şi măreţia spirituală, veţi constata că v-aţi înşelat. Şi veţi avea o surpriză descoperind că înţelepciunea şi sfinţenia nu-l împiedică pe Dalai Lama să fie un om cât se poate de haios – da, haios am zis, o să vedeţi că i se potriveşte – glumeţ, vioi şi cu un râs atât de molipsitor, încât izbuteşte să răspândească veselie în jur chiar şi atunci când vorbeşte despre lucruri foarte serioase. Poate acesta e secretul faimei, simpatiei şi respectului de care se bucură.