O inegalitate greu de reparat

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

In 2004, echipa lui Pier Vincenzo Piazza, director al Institutului François-Ma­gendie de la Bruxelles, a confirmat aceasta teorie cu ajutorul unui grup de soareci alesi pe spranceana pentru sensibilitatea lor la cocaina. La inceput, soarecii au fost pusi in situatia de a-si autoadministra drogul in cantitati si in conditii (liber­tate de miscare, stres) in mod riguros identice. Rezultatul tratamentu­lui a fost ca, incepand din cea de-a doua luna, un comportament de dependenta s-a dezvoltat in mod progresiv doar la 17% dintre rozatoare, ceea ce inseamna ca exista o fragilitate de origine strict biologica fata de un produs psihostimulant.

Si nimic nu le interzice oamenilor de stiinta sa speculeze ca interactiunea dintre contextul ambiental si social, nivelul de expunere la un drog si terenul de predispozitie genetica poate juca un rol similar si in cazul speciei umane, la fel cum predispozitia spre hipertensiune arteriala pune in joc diferiti factori genetici care se vor exprima diferit, potrivit evenimentelor si modului de viata al individului. La om, vulnerabilitatea de origine genetica intra in interactiune cu factori multipli de fragilizare sau de rezistenta de origine sociala si psihologica.

• Falsul secolului: Povestea Omului din Piltdown, „veriga lipsă” care a păcălit lumea științifică
• Copiii nu uită cum i-ai făcut să se simtă. Lecțiile unui psiholog despre maturitatea emoțională a…

Lantul dereglarilor
Toate substantele capabile sa creeze dependenta provoaca, in faza initiala a consumului cel putin, o descarcare de dopamina in nucleul accumbens, o zo­na din sistemul limbic si din cortexul pre­frontal, incepand de la o arie con­si­de­­­ra­ta drept placa turnanta a de­pen­den­­t­ei: zona tegumental-ventrala. Ac­ti­va­­te de droguri, zonele care apartin cir­cuitu­lui recompensator antreneaza o senzatie de satisfactie fizica si psihica deosebit de intensa, pe care drogatul va incerca sa o recreeze, de unde si dependenta.

In amonte si in interactiune cu circuitul dopaminei, intra in joc alte sisteme de reglare, printre care cel al echilibrului intre alti doi neurotransmi­tatori, noradrenalina si serotonina. Toate drogurile, cu exceptia nicotinei, perturba acest echilibru chiar multe luni dupa ultima priza, mergand pana la a decupla aceste doua sisteme, asadar zamislind ceea ce specialistii numesc hiperactivitate noradrenergica, tradusa printr-o senzatie de disconfort si de suferinta psihica.

Pare ca, pentru toxicomani, singura posibilitate de a suporta aceasta sufe­rinta este intoarcerea la drog, explica Jean Pol Tassin, neurobiolog la Collège de France. El precizeaza ca alcoolul, in mod deosebit, este un extraordinar perturbator al celor doua sisteme, fapt ce ar putea explica dependenta puter­nica pe care o induce.

Dar, daca o noua doza de drog face mai suportabila hiperac­tivitatea noradrenergica, tot ea intretine si dezechilibrul dintre neurotransmitatori. Ca atare, diferentele de sensibili­tate dintre o persoana si alta ar putea depin­de de variatiile „soliditatii“ echi­libre­lor intre sistemele noradrenanlinei si sero­toninei. Iar aici gasim interactiu­nile mediu-gene. Pentru ca, daca este posi­bil ca un teren genetic sa fragilize­ze acest cuplaj, soliditatea celui din urma depinde in mare masura si de istoria individuala.

Antidotul care nu exista
Tratamentul ideal, de care oamenii de stiinta par a se afla inca departe, ar trebui sa fie capabil sa conduca pacientul pana la usa de iesire din dependenta fara a mima actiunea drogului. Un astfel de tratament inca nu s-a inventat, principalele arme farmacologice in serviciul pacientilor limitandu-se la substitute, de la patch-urile cu nicotina la metadona.