Hronicul si cantecul sferelor

Argumentele sale erau insa de natura estetica, bazandu-se pe simetria ce trebuia sa existe intre Pamant si cerul sferic care il acoperea. Abia Platon si Aristotel au adus argumente plauzibile, dincolo de intuitie: in primul rand, forma eclipselor de Luna arata ca umbra proiectata de Pamant pe satelitul sau era mereu circulara (ceea ce nu se putea explica decat prin faptul ca Pamantul era ca o bila); in al doilea rand, schimbarile in configuratia cerului instelat, o data cu deplasarea in latitudine, s-ar explica prin curbura Pamantului, care ar impiedica vederea completa a cerului. Strabon a adus un al treilea argument: cand un vas pleaca din port, partea sa de jos, coca, ascunsa progresiv de curbura Pamantului, dispare inaintea catargului, vasul dand impresia ca se scufunda in mare.

E turtit Pamantul? Sau e alungit? In secolul al XVII-lea, incercarile de masurare a Pamantului au renascut. Isaac Newton si Christian Huygens au utilizat metode diferite pentru a calcula forma planetei noastre. Ambele metode ar fi trebuit sa duca la acelasi rezultat, insa Huygens, nepunand in ecuatie forta de greutate, a calculat o turtire de 1/578, fata de 1/230 cat obtinuse Newton. Pentru a vedea cine are dreptate, trebuia comparata lungimea gradului de meridian terestru la diferite latitudini. Primele masuratori, realizate intre 1700 si 1719 de Dunkerque si Collioure, nu numai ca nu au facut lumina in disputa dintre cei doi savanti, dar au si distrus orice speranta de posibila „alungire“ a Pamantului.

• De ce dormitul mai mult în weekend poate fi sănătos?
• De ce oamenii care sforăie nu se trezesc din cauza propriului zgomot?

Intr-adevar, arcurile comparate erau prea apropiate, asa incat ar fi trebuit efectuate masuratori extrem de precise. In 1734, Academia Regala a Stiintelor din Paris a organizat doua expeditii, cu scopul de a masura meridianul terestru la diferite latitudini si a pune astfel capat controversei: daca Pamantul era turtit la poli, gradul meridianului trebuia sa fie mai amplu la latitudini mari decat la cele mici. Invers, daca era alungit, gradul meridianului la latitudini mari trebuia sa fie mai mic.

Misiunea lui Maupertuis in Laponia s-a intors cu rezultatele in 1737, iar expeditia lui La Condamine – mai tarziu, in 1744. Ambele masuratori au relevat faptul ca gradul de meridian masurat la 66º latitudine nordica era de 57.438 stanjeni (111.949 metri) fata de 56.753 stanjeni (110.616 metri) cat era gradul de meridian la 1º30’ latitudine sudica. Indoiala nu mai era posibila: Pamantul era turtit, deci Newton era cel care avusese dreptate. Sferele lumii Sfera concentrica este un instrument de astronomie cunoscut inca din Antichitate, fiind utilizata atat ca instrument pedagogic in predarea astro­nomiei sferelor, cat si pentru observarea astrelor.

Ea permitea totodata masurarea directa a coordonatelor celeste (cu o precizie relativa, daca sfera era de dimensiuni mici). O astfel de sfera contine un cerc meridian fixat si gradat, taiat de un cerc perpendicular care reprezinta orizontul. Ecuatorul era intretaiat oblic de ecliptica (aceasta reprezinta orbita descrisa de Soare in miscarea lui anuala pe bolta cereasca). Ecliptica, ornata cu cele 12 semne zodiacale, era tangenta cu doua cercuri micute, situate de o parte si de alta a ecuatorului: tropicul Racului si al Capricornului. Uneori constructorul adauga si cercurile polare arctic si antarctic. Acest model cu sfere concentrice, cu cercuri mobile si fixe si cu Pamantul in centru (viziunea geocentrica a Universului) a devenit in Renastere un obiect de lux, prezent in mai toate cabinetele oamenilor de vaza.