Rasaritul clonelor

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Broasca si mormolocul (1900-1966)
Adevarata istorie a clonelor nu putea incepe mai devreme de prima jumatate a secolului XX, atunci cand s-au realizat primele experimente de fuziu­ne a nucleelor, cand s-au conceput primele teorii despre manipularea genetica si cativa biologi excentrici au incercat, cu mijloace rudimentare, chiar primele clonari. La fel ca orice istorie stiintifica, si istoria clonatorilor a inceput cu o ne­gare, cu o teorie care nu ar fi dat san­se in vecii vecilor procesului de clonare… 1880. August Weissmann declara ca informatia genetica a unei celule se diminueaza o data cu fiecare diviziune celulara. Teoria lui Weissmann, care, daca ar fi fost adevarata, ar fi facut clonarea imposibila, este infirmata 60 de ani mai tarziu.

1902. Walter Sutton demonstreaza ca cromozomii detin informatie celulara. In acelasi an, Hans Spemann divide un embrion de salamandra in doua si demonstreaza ca fiecare celula embrionara obtinuta detine toata informatia genetica necesara pentru nasterea unui organism nou.

1928. Hans Spemann incearca primele experimente de fuziune a nucleelor celulare. 1938. Acelasi Spemann isi imagineaza un „experiment fantastic“: scoaterea nucleului dintr-o celula aflata intr-un stadiu embrionar matur si transplantarea acestuia intr-un ovul. Cu alte cuvinte, clonarea.

1944. Biologul Oswald Avery descopera ca informatia genetica este purtata de nucleo-acizii celulelor.

1952. Robert Briggs si T.J. King folosesc o pipeta pentru a scoate nucleul dintr-un embrion de broasca si a-l introduce intr-un ovul. Experimentul nu reuseste.

1962. Biologul John Gurdon de la Universitatea Oxford anunta ca a folosit nucleele obtinute din celule intestinale adulte pentru a clona broaste sud-africane. Stirea, care la vremea respecti­va a produs dezbateri electrizante in mass-media si comunitatea stiintifica, este contestata de mai multi geneticieni, care se arata sceptici fata de clonarea broastelor lui Gurdon si incep sa gaseasca diverse inexactitati in rapoar­te­le activitatii biologului englez. Ulterior, se dovedeste ca Gurdon a incercat acelasi experiment ca Briggs si King (a inlocuit nucleul unui ovul de broasca cu unul extras de la o broasca adulta), iar experimentul, in parte, a reusit: celulele manipulate s-au dezvoltat pana la stadiul de mormoloc, apoi au murit.

1963. Alt biolog englez, J.B.S. Hal­dane, foloseste pentru prima data ter­me­nul de clona, intr-o lucrare intitu­lata Biological Possibilities for the Human Species of the Next Ten-Thousand Years (Posibilitatile biologice ale speciei umane pentru urmatorii 10 mii de ani).

Minunatul cod ADN (1966-1990)
La mijlocul anilor ’60, cand moda clonarii broscutelor trecuse, biologii si-au indreptat atentia spre codul genelor umane si au gasit o adevarata comoara in studiul ADN-ului: bioingineria moleculara si manipularea genelor. Broastele au fost inlocuite cu celebrii soareci de laborator, iar clonarea embrionara a bovinelor s-a transformat din experiment secret in productie de masa pentru fermele americane.

1966. Geneticienii Marshall Niremberg, Heinrich Mathaei si Severo Ochoa sparg codul genetic, proces ce deschide drumul catre studiile si operatiile de inginerie genetica.

Datorita tehnologiei clonarii, „Cine este real, eu, sau cel care se uita la mine?“ se va transforma, intr-un viitor nu foarte indepartat, in „Cine este originalul, eu sau celalalt?“ Joaca de-a Dumnezeu? Majoritatea abordarilor critice fata de clonarea umana se bazeaza pe doua tipuri de ipoteze:
1) cercetarea in domeniul clonarii si aparitia unor clone umane ar face ca oamenii de stiinta sa se „joace de-a Dumnezeu“, violand astfel ordinea divina care sta la baza Creatiei;
2) clonarea reproductiva ar presu­pune copierea fidela atat a pattern-ului genetic – ADN-ul –, care este generatorul tuturor trasaturilor noastre fizice si biologice, cat si a unui presupus pattern psihic – eventual, definit ca personalitate – care ar delimita toate trasaturile noastre intelectuale, emotionale si de comportament social.

Primul tip este tributar conservatorismului religios si tine de acea etica prohibitiva care a incriminat, de-a lungul istoriei, atat diverse descoperiri stiintifice (sistemul solar, fizica newtoniana, manipularea genetica) sau practici medicale (transplantul, transfuzia de sange, avortul etc.), cat si diverse manifestari ale comportamentului uman (in special cele sexuale – masturbarea, felatia, sexul anal, homosexualitatea). In anii ’70 ai secolului XX, cand se realizau primele experimente reusite de fertilizare in vitro, cercetatorii erau acuzati de ace­leasi „pacate“: „joaca de-a Dumnezeu“ si incalcarea ordinii divine sau naturale.

Ulterior, s-a dovedit ca transfuzia de sange, tehnica transplantului sau fertilizarea in vitro au produs efecte benefice in randul a milioane de bolnavi. Libertatea sexuala si reglementarea legislativa a statutului homosexualilor au facut ca o serie de psihoze si un potential ridicat de violenta colectiva sa fie rezolvate la nivel macrosocial. Clonarea embrionara este astazi o practica frecventa in fermele americane, avand aplicatii extrem de utile in zootehnie si in cultura plantelor. Vedem astfel ca, de cele mai multe ori, conservatorismul religios a fost depasit la nivel normativ de un principiu pragmatic, utilitarist: fericirea cat mai multor indivizi.
In viitor, putem estima ca, daca clonarea umana se va dovedi o tehnica ce produce fericire – asa cum promit raelienii si CLONAID –, atunci toate barierele morale si legislative care stau astazi in calea ei vor fi daramate, iar practica reproducerii ADN-ului adult va deveni o banalitate. Al doilea tip de ipoteze ce stau la baza abordarilor critice privind clonarea umana este dat, in fapt, de o speculatie care nu a fost niciodata demonstrata stiintific, desi a fost des folosita in filme si nuvele SF. Potrivit acesteia, informa­tia genetica ar purta cu sine si personalitatea individului clonat. Clona ar fi, astfel, copia perfecta a originalului, atat din punct de vedere fizic, cat si psihic – intelectual si emotional.

Aplicatiile unei astfel de ipoteze indraznete au creat, in imaginatia unora, fie tablouri intunecate ale unui viitor sumbru, dominat de armate de clone, reintoarceri ale lui Hitler, Lenin sau Stalin, fie imagini paradisiace ale unui viitor feeric, in care clonele vor munci in locul nostru, in timp ce noi ne vom delecta ascultandu-l live pe Mozart, pictand sub indrumarea directa a lui Van Gogh sau primind invataturi si sfaturi de la Siddharta Buddha si Iisus Hristos.

De fapt, in spatele acceptarii sau negarii acestei ipoteze stau doua mari tipuri de filosofie. Prima, de factura rationalista, sustine ca, asa cum ideile sunt un dat al fiintei, independent de experienta, tot asa personalitatea clonelor va fi identica cu a originalului. Acceptarea acestei filosofii ar face posibile cele doua tipuri de viitor, insa ar ridica noi probleme, privitoare la alegerea viitorului celui mai dezirabil.

Daca este evident faptul ca prima imagine, dominata de armate de clone si de revenirea tiranilor si dictato­rilor, ar fi interzisa in baza principiului utilitarist al fericirii, ramane o dilema: cum s-ar impaca acest principiu cu clonele-sclavi destinate a munci in locul nostru, sau cu utilizarea profetilor religiosi sau a geniilor muzicii, picturii ori literaturii in scopul satisfacerii unor placeri personale. Indiferent daca clona ar fi a unui geniu sau a unui simplu individ, ea va fi, in primul rand, o persoana umana, iar, in virtutea acestui fapt, ar trebui sa se bucure de toate drepturile si libertatile celorlalti indivizi.