Operaţiunea Argus – probabil cel mai periculos experiment nuclear din istorie

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Planeta sub un scut de electroni

În plin Război Rece, în decursul lunilor august şi septembrie din anul 1958, nava de război USS Norton Sound se afla într-o misiune strict secretă. Testele aveau să se desfăşoare cu girul atotputernicei Agenţii de Apărare Nucleară a Statelor Unite şi beneficiau de colaborarea contractorilor din cadrul gigantului Lockheed Aircraft Corporation şi U.S. Atomic Energy Commission. Ca desfăşurare în timp, Operaţiunea Argus avea să aibă loc între operaţiunile similare Hardtack I şi Hardtack II. La acea vreme, Operaţiunea Argus fusese deja amânată din cauza instabilităţii mediului politic de la Washington. Cu toate acestea, în cele din urmă, controversatele experimente au avut loc.

• Un proces inspirat de păianjeni transformă proteinele din porumb într-un material similar plasticului
• Sucul de roșii și soia reduce inflamația la adulții cu obezitate

Iniţial, Operaţiunea Argus făcea parte din programul Hardtack-Argus, cunoscut ulterior sub numele de programul FLORAL. Din raţiuni de securitate, fondurile necesare au fost livrate de către Armed Forces Special Weapon Project, organism predecesor al Defense Threat Reduction Agency din prezent. Banii alocaţi programului s-au ridicat la cifra de 9.023.000 USD, o sumă mare în acele vremuri.

Ideea din spatele experimentului care putea să aducă Apocalipsa aparţinea fizicianului grec Nicholas Christofilos din cadrul Lawrence Radiation Laboratory, care dorea să-şi verifice, pe această cale, teoria denumită Efectul Christofilos.

Fizicianul grec susţinea că, dacă este detonată o rachetă nucleară în straturile superioare ale atmosferei, explozia acesteia va duce la un câmp de radiaţie similar cu cel al centurii Van Allen care ne înconjoară planeta. În esenţă, dacă experimentul reuşeşte, se creează un adevărat scut suplimentar de electroni în jurul planetei.

Locaţia pentru experiment a fost aleasă undeva în centrul Oceanului Atlantic de Sud, la circa 1.800 kilometri de Cape Town. Locaţia nu era deloc întâmplătoare. Datorită Anomaliei Magnetice a Atlanticului de Sud, acolo centura de radiaţii Van Allen este foarte aproape de suprafaţa Terrei. De asemenea, autorităţile americane au decis să efectueze experimentele la altitudine foarte mare, deoarece voiau astfel să protejeze personalul implicat de expunerea fatală la radiaţiile ionizante.

În acea perioadă americanii căutau febril noi metode cu care să contracareze avansul tehnologiei militare sovietice, precum şi o soluţie ultimativă în cazul unui eventual conflict nuclear. O astfel de centură artificială de electroni are un efect similar centurii de radiaţii Van Allen. Autorităţile americane sperau ca aceste centuri de radiaţii să aibă un posibil rol hotărâtor în caz de război. Înainte de demararea Operaţiunii Argus, experimentul Hardtack Teak a produs disfuncţii ale comunicaţiilor radio prin provocarea unor explozii atomice.

Teoria lui Christofilos şi posibilele urmări ale experimentului

Întreaga idee din spatele Operaţiunii Argus aparţinea lui Nicholas Christofilos, un fizician de origine greacă, ale cărui invenţii aplicabile în domeniul militar i-au adus medalia Elliott Cresson.

Pentru a testa potenţialul militar al „efectului Christofilos” – numele sub care era cunoscută în cercurile militare americane teoria emisă de el -, Washington-ul a decis ca, pe data de 28 aprilie 1958, United States Navy Task Force 88 să organizeze derularea în condiţii optime a Operaţiunii Argus. La finele acesteia, Task Force 88 urma să fie dizolvată, iar rezultatele ţinute secrete.
La circa 1.800 kilometri sud-vest de Africa de Sud, nava militară USS Norton Sound a primit misiunea de a efectua toate etapele operaţiunii.

Misiunea propriu-zisă consta în lansarea a două rachete cu încărcătură nucleară de 136-227 kilograme. Acestea ar fi urmat să fie lansate din acelaşi punct, la un interval de o lună una faţă de cealaltă. Rachetele urmau să fie detonate la altitudini de 3.000-6.000 kilometri, ambele detonări trebuind să se producă în apropierea ecuatorului geomagnetic.
În cele din urmă USS Norton Sound a lansat un număr de trei rachete modificate de tip X-17A, fiecare prevăzute cu încărcături nucleare de tip W-25 de 1,7kt.

La data stabilită, exploziile provocate în cadrul Operaţiunii Argus au creat o mult aşteptată centură artificială de electroni, ale cărei efecte au durat câteva săptămâni.
Efectele centurii artificiale de radiaţii au constat în bruierea comunicaţiilor radio şi de tip radar şi mai ales deteriorarea şi chiar distrugerea mecanismelor responsabile de lansarea rachetelor inamice cu încărcătură nucleară. Un alt efect secundar al exploziilor nucleare consta în periclitarea vieţilor echipajelor care se deplasau pe orbita Terrei în navete spaţiale.

În cele din urmă, experimentele au fost declarate un succes naţional, iar Operaţiunea Argus a demonstrat validitatea teoriei lui Christofilos: crearea unui scut de electroni derivat din explozia nucleară în straturile superioare ale atmosferei.
Operaţiunea nu numai că a sugerat noi aplicaţii de importanţă strategică şi militară, dar a adus şi informaţii de natură geofizică.

Informaţii cenzurate despre experimente au apărut în presă odată cu un articol publicat în ediţia din 19 martie 1959 a cotidianului New York Times. Conform titlului, opinia publică americană trebuia să ştie doar că Operaţiunea Argus era „Cel mai grandios şi mai important experiment ştiinţific desfăşurat vreodată”. Nimic mai mult.

Circa 4.500 persoane şi nouă nave au participat la desfăşurarea experimentelor. După încheierea acestora, Task Force 88 a fost dizolvată, conform planului anterior, iar personalul militar american s-a întors acasă după un popas în Rio de Janeiro.

Chiar dacă rezultatele parţiale ale testelor nucleare au fost date publicităţii în anul imediat următor, informaţiile complete au fost declasificate abia în data de 30 aprilie 1982.
Fără doar şi poate, experimentul s-ar fi putu sfârşi prost în orice moment. În acele timpuri, Statele Unite nu deţineau rachete atât de sigure şi performante încât să poată detona cu precizie încărcături nucleare în straturile superioare ale atmosferei. După cum au recunoscut, la mulţi ani după experiment, experţii americani, „Numai şansa a făcut ca rachetele să nu explodeze mai devreme decât se estimase”.

În cazul unei astfel de catastrofe, nu doar Africa şi America de Sud ar fi fost afectate de norii radioactivi de deasupra Atlanticului de Sud, ci întreaga planetă. Un alt risc major a constat pe atunci în posibilitatea ca una dintre rachete să fi lovit accidental unul dintre sateliţii de comunicaţii. Efectele ar fi fost aproape la fel de devastatoare.

Cu toate acestea, din fericire, Operaţiunea Argus, la fel ca alte experimente de risc maxim efectuate pe atunci de marile puteri, s-a încheiat fără tragedii.
Pentru specia umană, puterea absolută rămâne un deziderat pentru care este (din nefericire) capabilă să-şi rişte însăşi propria existenţă.

Documentar despre Operaţiunea Argus