Recursul la natura

Cand, odata ajunsi acasa, trebuie sa ne masuram chiverniseala, sa dam seama de locurile pe care le-am vazut, ne vin in minte, irepresibil, doar nume de orase, de strazi, numele hanurilor si hotelurilor unde am tras, numarul bornelor kilometrice inghitite, al muzeelor vizitate, al bauturilor sorbite si al felurilor de mancare plimbate pe cerul gurii. Celalalt cer, de sus, laolalta cu natura terestra si cu maiestuoasa sa simplitate, cu solzii ei de imagini in neobosita schimbare, par sa ni se fi retras din memorie.

Suntem, cum spunea pe vremuri Bernardin de Saint-Pierre, aidoma acelor cosasi care, aflati in plin si nesfarsit camp, ondulat de suflul vantului la vreme rosiatica de asfintit, nu vad decat capitele de fan pe care le-au adunat in timpul trudnicei lor zile de munca. Sau precum padurenii care, in plin freamat de codru, nu tresar decat atunci cand isi trec pe raboj numarul bustenilor si al surcelelor adunate. Restul e doar un motiv de fior pentru pictori sau, iata, ca in suita de imagini pe care v-o infatisam aici, pentru fotografi destoinici.

Citadinizarea planetei dar si graba indusa de tehnologie („Masina merge prea repede”, spunea Jules Renard. „Atatea splendide peisaje in fata carora nu ne mai oprim! Lasam pretutindeni in urma doar regrete.“) au facut ca peisajele sa se retraga, treptat, din sufletul si din imaginarul nostru. Geografia a devenit geopolitica, pe masura ce poezia si sentimentul infinitului ne-au parasit viata, facand-o sa semene cu un peisaj fara cer. Nu trebuie uitate, din seria demonilor moderni care ne obtureaza ochiul si accesul spre natura, surogatele.

Milioanele de fototapete care inlocuiesc luciul marii cu acela al hartiei autocolante, care preschimba fosnetul padurii in mutenia trist-plicticoasa a simulacrului, screen-saver-urile care ne sugereaza, in oprimanta lor majoritate, intratabila dezolare a unui pustiu populat cu led-uri. Sa fim bine intelesi: nu ne referim aici la peisajul surprins cu talent, cu imaginatie si bucurie de catre pictori sau fotografi, de cei care incearca sa-i fixeze, in momente unice, unicitatea perena, ci de repetitia exasperanta a locului comun, a lacului peste care apune, mereu in aceleasi culori, aceeasi Luna, langa aceleasi lebede cu gaturile curbate interogativ peste stupiditatea noastra si peste neostoita nevoie de kitsch.

Peisajele din aceste pagini va pot aminti, in schimb, de acea natura proaspata de care avem din cand in cand nevoie spre a ne regenera retina si, de ce nu, spre a ne vindeca nevoia de transcendent, facandu-ne sa rostim alaturi de Sfantul Francisc, cel din Imn Soarelui: „Laudat fii, Doamne, pentru fratele vant, pentru aer, pentru cerul limpede si pentru cel cu nori, laudat fii pentru Pamantul care ne sprijina si care ne hraneste, pentru fructele si smaltul florilor, pentru iarba…“