Castilla Pe urmele lui Don Quijote

Eternul Hidalgo
In secolul al XVII-lea, pana si analfabetii stiau de Don Quijote, pentru ca, pe treptele catedralei din Sevilla, existau actori care declamau in gura mare pagini din roman. O ancheta din zilele noastre demonstreaza ca exista mai multi oameni care au auzit de Don Quijote decat de Cervantes.

La Mancha
Intr-o calatorie ce pare nesfarsita, eroul strabate un peisaj aproape orizontal, vrastat doar de mici gospodarii sau de hanuri pierdute in spatele unor garduri marunte. Din nord, de la campurile fara tipenie de om din Montiel, pana in sud, peste intinderea ierboasa a Aranjuezului, Don Quijote strabate severa si arida intindere din La Mancha, facuta parca sa consune, in asprime, cu aspiratiile sale.

Hanul fermecat
Puerto Lapice este un satuc modest, dar cu o strasnica reputatie. Aici, Don Quijote si Sancho fac o escala intr-un han amarat, pe care hidalgo-ul il confunda cu un castel: „Si vru soarta care ii ducea tot din bine in mai bine sa nu fi umblat ei nici o leghe pana sa iasa la sleah, la marginea caruia Sancho descoperi un han, care, cu voia sau fara voia lui, dar foarte pe placul lui Don Quijote, trebuia neaparat sa fie castel. Sancho o tinea una ca e han, stapanul sau ca nu e han, ci castel, si se ciorovaira ei atata, ca nu sfarsisera cu ciorovaiala cand ajunsera la poarta…“

• Aşezările de la capătul lumii
• TOP 10 locuri cu reputatie paranormala

EXPERTS

Umanismul este inlocuit treptat de un pragmatism social in care omul ocupa o pozitie importanta daca stie sa se descurce. Blandul si rigurosul Quijote pleaca intr-un periplu real ca sa-si confirme normele ideale, cele cavaleresti, „modelul“ vremilor apuse. Este insotit de Sancho (reprezentantul „modelului“ nou), dar – important! – si de martoaga Rocinante. In recenta sa traducere, Sorin Marculescu pune lucrurile la punct: Rocinante este Rusinante, iapa cavalerului este asadar un cal, un „adjuvant“ clasic al eroului, ca in basmele noastre.

Bucurii de editor
»Don Quijote a fost pentru mine una dintre lecturile sarbatoresti ale adolescentei. Nu-mi faceam, pe atunci, probleme ca fabulosul erou al lui Cervantes nu prea seamana cu majoritatea celor pe care ii vedem in spatiul public: invartiti unsurosi si agramati pragmatici, varietati jalnice de Sancho Panza.

Nu, pur si simplu il urmaream pe Quijote cu privirea si incercam sa-l urmez cu imaginatia, simtind, cu toata intensitatea varstei, ca acolo se joaca o miza mare, pe care nu aveam voie sa o ratez. Traducerea, facuta de Ion Frunzetti si Edgar Papu, era splendida, intr-un acord fin cu o poveste deopotriva clasica si moderna, spaniola si romaneasca. Romana fara cusur manuita de cei doi carturari mi l-a facut pe Quijote – acest do(m)n demn de tot respectul – si mai drag. Anii au trecut. De curand, Grupul Editorial Corint a reeditat aceasta minunata carte, in aceeasi talmacire si in conditii grafice de invidiat.

Lansand-o la Libraria Sadoveanu si ascultandu-i pe vorbitori – Octavian Paler, Ioana Zlotescu, Cornel Mihai Ionescu, Emil Paraschivoiu –, auzindu-ma, ca sa zic asa, si pe mine insumi, mi-am dat seama inca o data de un adevar vechi si simplu: ca nimic nu e intamplator pe lume, fiindca lumea este modelata din afara ei. Don Quijote o stia prea bine, in „nebunia“ iluziilor lui.

Dar cum sa-ti potrivesti, calatorule, incaltarile comode si moderne, cu talpi de cauciuc si clapete cu arici, in urmele celui mai nebunesc si mai zigzagat traseu pe care l-a inchipuit vreodata literatura? Cum sa deosebesti zborul de calcatura obisnuita prin glodurile si pulberea drumurilor de aici, de jos? Cum sa stii daca te afli, intr-adevar, in preajma unor uriasi fiorosi, iar nu a morilor de vant? Cum sa-ti dai seama daca dara aceea de colb care se pierde in uscaciunea dintre Toledo si Ciudad Real este lasata de galopul zvelt al unui aprig cal de rasa, Rocinante, sau este doar urma unei martoage costelive?

Poate doar privind invelisul lucrurilor. Poate doar multumindu-te sa devii tot una cu durduliul si pragmaticul Sancho Panza si facand jocul subtiraticului hidalgo, al lunaticului erou din La Mancha, cel care inca rataceste in miezul solar al Spaniei.

O Carte a Cartilor spaniola
Se pare ca, dupa Biblie, Don Quijote este cea mai citita carte a lumii. Cartea a fost, de altfel, tradusa in toate limbile Pamantului. Numai in franceza a cunoscut 80 de editii diferite. Anul acesta, cu prilejul jubileului, in Romania au fost tiparite doua versiuni: una ii apartine lui Sorin Marculescu si a aparut la Editura Paralela 45, cealalta, in varianta Papu-Frunzetti, a fost scoasa de catre Grupul Editorial Corint.

Sa revenim, insa, la kilometrul 0. Ne aflam in luna ianuarie a anului 1605, cand editorul madrilen Juan de la Cuesta pune in vanzare prima parte a unei carti (Don Quijote) scrise de Miguel Cervantes Saavedra, pe atunci in varsta de 58 de ani. Succesul este instantaneu: volumul are parte, in provincia Aragon, in Catalunia si chiar in Portugalia, de sase reeditari intr-un singur an. Este tradus, apoi, in italiana, engleza, franceza si germana.

Genialul ciung din Lepanto
Nascut la 29 septembrie 1547, in micuta urbe Alcalá de Henares (loc de unde ar trebui sa inceapa orice itinerariu pe urmele lui Don Quijote), situata la vreo treizeci de kilometri de Madrid, Miguel era fiul unui sarman chirurg-barbier atins de surzenie. Despre Miguel insusi se spune ca, in copilarie, era balbait si efeminat, dar ca facuse dovada unui incontestabil har poetic.

La douazeci de ani, in urma unui duel, este condamnat la taierea mainii drepte. Ca sa scape de cumplita pedeapsa, fuge din tara si se angajeaza in slujba unui cardinal roman. In 1570, la doar 23 de ani, se afla in solda lui Don Juan de Austria si participa la lupta impotriva turcilor, de la Lepanto. Niste gloante ratacite ii nimeresc mana stanga, asa incat, din pricina ranii, se vede silit sa si-o lase amputata. De aici i se si trage porecla de Ciungul din Lepanto.

Cu siguranta si-a pierdut mana stanga, dar asta s-a intamplat spre gloria celei drepte, cu care, dupa o intemnitare de cinci ani la Alger si intors, liber pe destinul sau, in Spania, a inceput sa scrie romane si piese de teatru (Viata in Alger, Numance sau Galatea). Din nou inchis, de asta data la Sevilla (in temnita din Calle Sierpes nr. 52), isi ispaseste resemnat pedeapsa, apucandu-se sa scrie, intre peretii inchisorii, primul volum din Don Quijote. Eliberat pe cautiune, Don Miguel continua sa traiasca din expediente.

De-abia peste 10 ani, manat de provocarea pe care o reprezenta aparitia unui fals Don Quijote, semnat de misteriosul Alonso Fernandez de Avellaneda, Cervantes termina cel de-al doilea tom al nemuritoarei sale carti. La scurta vreme, pe 26 aprilie 1616, mancat de boala, scriitorul isi savarseste destinul pamantesc, in casa sa de pe Calle Leon din Madrid si este ingropat chiar a doua zi, in vesmant franciscan, la Manastirea Sf. Ildefonso.