Dansând cu moartea – povestea dansurilor macabre
Prima pagină Cultura

Dansând cu moartea – povestea dansurilor macabre

Maria Olaru | 04.21.2011 | ● Vizualizări: 1481
Dansând cu moartea – povestea dansurilor macabre     dansuri macabre, moarte, evul mediu + zoom
Galerie foto (6)

Într-o vreme în care moartea domnea peste toată Europa, iar zorii zilei luminau oraşe fantomatice, în care grămezi formate din corpuri neînsufleţite zăceau pe străzi, o întreagă lume ajunsese să se călăuzească după o veche zicătoare latină: „Memento mori!”

Secolul al XIV-lea s-a caracterizat printr-o criză la niveleuropean, o perioadă în care aşteptările şi încrederea îninstituţii erau în scădere, iar sentimentul de neajutorare depăşeaorice limite.

Dezastrele din acea perioadă s-au ţinut lanţ. Mica Era Glaciară(o perioadă de răcire accentuată a climei), aşa cum aparemenţionată în diverse scrieri, se pare că s-a manifestat mai intensîn două perioade apropiate : 1200-1600 şi 1700-1800. Pe parcursulprimei perioade, Marea Neagră a îngheţat, un evenimentnemaisemnalat până atunci, ce a făcut ca navigarea să nu mai fieposibilă. Multe provincii din Europa s-au aflat în imposibilitateade a cultiva cereale şi legume esenţiale, fapt ce a dus la foamete,epidemii şi chiar canibalism.

Dacă Mica Eră Glaciară a slăbit productivitatea agricolă aEuropei şi a făcut viaţa inconfortabilă, ciuma bubonică a adusdisperare, frică şi moarte.

Din octombrie 1347 când a pătruns pe continent, şi până lasfârşitul anilor 1400, "moartea neagră" a înjumătăţit populaţiaEuropei.

Şi, ca şi cum dezastrele naturale nu ar fi fost de ajuns,societatea europeană era agitată de şi dispute teritoriale,pretenţii dinastice şi competiţie economică, dând naştere unorconflicte precum Războiul de 100 de Ani. Deşi nu a fost un conflictcontinuu, ci o serie de ostilităţi întrerupte de perioade lungi depace, acest război dintre Franţa şi Anglia a lăsat în urmă multevictime.

Dacă la începutul secolului panica şi frica au pus stăpânire pepopulaţie, timpul şi-a pus repede amprenta, făcând ca toateatrocităţile acelei perioade să ajungă să facă parte din cotidian.Oamenii au devenit apatici, delăsători şi indolenţi, aluziile lamoarte fiind un fel de laitmotiv al acelor vremuri.

Evoluţia atitudinii în faţa morţii a fost modelată, mai apoi,sub presiunea exercitată de discursul religios, cu tentăescatologică. Călugării din ordinele dominicanilor şi alfranciscanilor vorbeau adesea, în predicile lor, despre patimilelui Hristos, sfîrşitul lumii şi Judecata de Apoi.

În acest context, creat, parcă, special pentru o lume macabră,oamenii au descoperit, totuşi, o modalitate de a se împăca cu ideeamorţii şi chiar mai mult, de a o ironiza.

Mormintele oamenilor înstăriţi au început să înfăţişezegisanţi (replici, în mărime naturala, ale defuncţilor,sculptate pe lespezi) sau transi-uri (reprezentări careevocă un corp în descompunere).

Au apărut legende precum cea a Celor 3 Morţi şi a Celor 3 Vii,care vorbeşte despre trei cavaleri tineri plecaţi la vânătoare şicare se întâlnescu trei morţi; aceştia din urmă le povestesc celortineri despre cât de fragilă este viaţa în comparaţie cu moarteaatotputernică.

Moarte începe să fie reprezentată sub forma de schelet, la felca în perioada antică, şi etalată mai peste tot, chiar şi pecărţile de tarot.

Toate aceste teme macabre, generate de numărul foarte ridicat aldeceselor, au dus la apariţia unei forme particulare de artă,expresie a acelor vremuri şi a acelei atitudini în faţa morţii:reprezentările cunoscute azi sub numele de dansurimacabre.

Acestea reprezintă o înşiruire ierarhizată de personaje, în carefiecare om viu este înlănţuit sau ţinut de mână de către Moarte,înfăţişată sub forma unui schelet sau a unui ecorşeu (reprezentarea unui corp omenesc jupuit de piele).

Numărul personajelor din compoziţie varia, cu o alternanţa întrecele laice şi cele religiose, organizate, mereu, sub forma unuicortegiu. Adeseori, imaginile sunt însoţite de texte în caremoartea se adresează victimelor sale. Cuvintele ei sunt dure şiameninţătoare, iar uneori se poate identifica o tentă cinică sauironică.

Argumentele omului sunt mereu pline de disperare şi regrete,implorând îndurare. Personajele care aparţin clerului îşimărturisesc, la nivel textual, regretul pierderii onorurilor, întimp ce nobilii deplâng pierderea averii. Dar moartea nu iartă penimeni şi, însoţită de câţiva morţi muzicanţi, sau cântând chiar eala un instrument, îşi invită victimele să intre în dansul ei.

În majoritatea dansurilor macabre, cei care deschid şi închidcortegiul sunt împăratul şi ţăranul - exponenţii celei mai suspuseşi, respectiv, a celei mai de jos clase, în organizarea socială aacelor timpuri. Există şi cazuri în care reprezentările afişează,ca ultim personaj, un prunc. Nimeni nu scapă de moarte, indiferentde vârstă sau de starea socială - spun aceste simboluri.

Cea mai veche atestare a acestor reprezentări apare într-o cartea lui Guyot Marchant, publicată în 1424. Ilustrată cu xilogravuri,cartea are un text ce îl reproduce pe cel de la CimitirulInocenţilor din Paris.

Ulterior s-au găsit reprezentări şi în Elveţia, la cimitirul dinBâle; în frescele de la Londra (circa 1430), din Basel (1440 şi1480), La Chaise-Dieu (circa 1460-1470) şi Lübeck (1463).

În secolele ce urmează, dansurile macabre se răspândesc înaproape toată Europa: Germania, Franţa, Elveţia, Austria, Anglia,Suedia, Danemarca, Serbia, Croaţia.

În România, ele au apărut mult mai târziu, aproape de secolulXIX, existând şi astăzi rudimente de dansuri macabre în picturacâtorva biserici din judeţul Argeş.

Unele dintre acestea acestea au fost pictate de artişti faimoşi,precum Hans Holbein cel Tânăr, Daniel Nikolaus Chodowiecki sauJohann Elias Ridinger.

Pentru a atrage cât mai mult atenţia, reprezentările erauşocante şi foarte accesibile, pictate pe şi în biserici, încimitire sau chiar pe unii pereţi ai caselor. Pentru un efect maiputernic, majoritatea înfăţişau persoane din satul sau oraşulrespectiv.

Dansurile Macabre sunt o oglindă a societăţii din acel timp. Eleau stabilizat funcţii în lumea medievală care era împărţită peclase sociale, arătându-le oamenilor că moartea face dreptate. Eraumai mult decât o modalitate de îndemnare la meditaţie asupracaracterului transcendent al vieţii. Deveniseră un mod de profundăcritică şi satiră socială, evidenţiind fragilitatea omului,indiferent de religie, ocupaţie, sex, statut social sau vârstă.

În Evul Mediu, dansurile morţii au fost gândite ca unavertisment pentru omul înstărit şi ca o consolare pentru ceisăraci. Alt scop esenţial a fost acela de a convinge populaţia săducă o viaţă creştină, arătându-i cele două alternative pe care leau în viaţa de apoi: iadul sau raiul. În lumea plină de groază şisuferinţă a omului medieval, ele încercau să-l îndrume spre o viaţăvirtuoasă, ca mijloc de a alina spaimele legate de moarte şi deJudecata de Apoi.

Artistul italian Angelo Branduardi a actualizat un vechi cântecrenascentist pe tema dansurilor macabre: