„Țarul se gândea mereu la cucerirea Dardanelelor și a Constantinopolului”

Eșecul neașteptat al Imperiului Țarist în fața Japoniei în războiul din 1904-1905 a produs ample schimbări ale politicii externe rusești. Înfrântă în Orientul Îndepărtat, Rusia și-a îndreptat atenția către Europa și a reluat un mai vechi proiect, cel de a obține accesul la strâmtorile turcești Bosfor și Dardanele.

Zguduit de înfrângerea în fața Japoniei, dar și de Revoluția din 1905, Imperiul Țarist a căutat să își reorienteze politica externă și și-a îndreptat atenția asupra obținerii unei înțelegeri cu Marea Britanie.

• Cauza prăbușirii civilizației mayașe ar fi alta decât am crezut până acum
• „Ecouri” zoroastriene, descoperite în textele evreiești din Egiptul antic

Sfârșitul „Marelui Joc” și Antanta

În vara anului 1906, Piotr Stolîpin a fost numit în fruntea unui nou guvern rus. Într-un context intern extrem de tensionat, Stolîpin l-a mandat pe Alexandru Izvolski, ministrul de Externe din guvernul său, să caute să obțină o înțelegere cu Marea Britanie.

Convenția anglo-rusă semnată la 31 august 1907, la Sankt Petersburg, între cele două mari puteri a delimitat sferele de influență în Persia, Afganistan și Tibet, punând capăt rivalității lor din Asia Centrală, cunoscută sub denumirea de „Marele Joc”. Însă, deosebit de importante au fost și consecințele europene rezultate în urma încheierii acestui acord.

Convenția anglo-rusă a completat Antanta Cordială (1904) dintre Marea Britanie și Franța, unind aceste trei puteri într-o alianță împotriva Germaniei și Austriei-Ungariei, care la rândul lor formau Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia și România).

Din punctul de vedere rusesc, acordul reprezenta clar o contracarare a ascensiunii Germaniei. Dar nu numai atât. Prin apropierea anglo-rusă, Rusia și-a permis mai multă libertate de acțiune diplomatică, nu numai în Balcani, dar și în privința Strâmtorilor otomane.

„Stolîpin şi Kokovtsov (ministrul de Finanțe, n.r.) vedeau convenția încheiată între Rusia și Anglia ca pe o oportunitatea de a renunța la spiritul aventurier care a caracterizat anii dinaintea războiului ruso-japonez și de a se concentra pe sarcinile care țineau de consolidarea internă și de creșterea economică.

Pentru Izvolski, însă, înțelegerea cu Anglia reprezenta permisiunea de a urmări o politică mai hotărâtă, mai ales în ceea ce privea obținerea accesului în strâmtorile turcești, obiectiv împotriva căruia britanicii s-au opus inițial.

Izvolski credea că relațiile cordiale inaugurate de convenție îi va permite să obțină acceptul Londrei în ceea ce privea libera trecere a vaselor de război rusești prin strâmtorile turcești”, precizează Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Accesul la Strâmtori

Textul convenției din 1907 nu precizează nimic despre strâmtorile turcești. Și atunci de unde ideea cu accesul rușilor la strâmtori?

„Aceasta nu era doar o iluzie: ministrul de Externe britanic, Sir Edward Grey, îl încurajase în mod explicit pe Izvolski să gândească în această direcție. În timpul unei conversații avute cu ambasadorul rus la Londra în martie 1907, Grey declarase că dacă se vor stabili permanent relațiile bune între cele două țări, Anglia nu va mai stabili ca obiectiv al politicii sale menținerea înțelegerii actuale referitoare la strâmtori”, menționează Christopher Clark.

După perfectarea Convenției anglo-ruse din 1907, Izvolski a început ample negocieri cu Alois Lexa von Aehrenthal, ministrul de Externe austro-ungar, în vederea parafării unei înțelegeri ce deschidea drumul rușilor către Strâmtori.

„În acest context şi-a început Izvolski negocierile nefavorabile cu Aehrenthal, în timpul cărora acesta a promis sprijinul rușilor pentru obținerea aprobării de anexare a Bosniei-Herțegovina în schimbul sprijinului austriecilor pentru revizuirea înțelegerii referitoare la strâmtori. Înțelegerea cu Aehrenthal trebuia să fie primul pas către o revizuire completă”, notează Christopher Clark.

„Țarul se gândea mereu la cucerirea Dardanelelor și a Constantinopolului”

Conform mai multor istorici, demersul lui Izvolski de a încheia o înțelegere cu austro-ungari a fost susținut de țarul Nicolae al II-lea. Țarul fusese un exponent înflăcărat al expansiunii rusești în Orientului Îndepărtat înainte de 1904. După înfrângerea rușilor în fața Japoniei, țarul își concentra atenția asupra Strâmtorilor turcești: „Se gândea mereu la cucerirea Dardanelelor și a Constantinopolului”, își amintea unul dintre politicienii ruși.

Reorientarea obiectivelor rusești de politică externă către Europa și, în special, către accesul la Strâmtorile turcești se vor împotmoli destul de repede. Marea Britanie nu a încheiat cu Imperiul Țarist nicio înțelegere cu privire la Strâmtori, iar scandalul izbucnit în urma anexării Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria, în 1908, a declanșat o amplă criză europeană cu consecințe adânci și în Imperiul Țarist.

Mai mult, în 1910, Alexandru Izvolski este schimbat din fruntea ministerului de Externe rus, fiind înlocuit cu Serghei Sazonov. Guvernul rus urmărea la acel moment o politică de conciliere pe toate fronturile, pentru a putea consolida puterea internă a Imperiului. Această politică scurtă de conciliere a dus la o relaxare a relațiilor cu Germania. Însă totul avea să se schimbe, o dată cu Războaiele Balcanice din 1912 și 1913.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum au luat naștere valurile de războaie care au provocat haos în Balcani

Hitler și problemele balcanice

Frica în politica externă: Cum s-a raportat Austro-Ungaria la Războaiele Balcanice

„Capcana balcanică”, Hitler și invadarea Uniunii Sovietice