Top 10 – Cele mai mari batalii ale romanilor

Foto (11)

Ca orice lucru care vine din trecut, lupta pentru existenta a romanilor pare incarcata de acea maretie care prezentului ii lipseste. Este o lupta care fascineaza, deopotriva, pe cei care isi revendica o istorie petrecuta in interiorul frontierelor lor si pe cei care traiesc, uneori convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Departe de a fi fost o istorie pasagera, lipsita de evenimente marete, asa cum este cea occidentala, istoria romanilor se pierde in lupte surde, uneori glorioase, pentru dreptul de a fi prezenti acolo unde destinul ne-a harazit... intr-unul dintre cele mai „incinse” teritorii ale lumii. In acest scop, va prezentam cateva dintre cele mai mari batalii pe care stramosii nostri le-au purtat de-a lungul timpului si, cum o cuantificare a importantei acestora este greu de stabilit, criteriul dupa care au fost clasificate este, simplu, acela cronologic...

10) Clanul Asanestilor impotriva Imperiului Bizantin (sec. XII - XIII)

In Bulgaria, nu veti auzi prea multe despre originea valaha a fratilor Asan (Asen dupa unele surse) si asta pentru ca, evident, localnicii ii considera unii de-ai lor si ii trateaza cu un respect demn de marii imparati ai lumii. Istoria vorbeste insa despre cei trei frati valahi care s-au ridicat din Muntii Hemus pentru a-si cere drepturile in fata lui Isaac II Anghelos, imparatul Bizantului. Era anul 1185, cu aproape un secol si jumatate inainte ca Basarab I sa isi asume rolul de prim voievod al vlahilor din Muntenia, atunci cand Ioan si Petru Asan porneau rascoala care avea sa duca la infrangerea bizantinilor si la aparitia celui de al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar.

Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea vreme. Nicetas consemneaza ca un nou bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt, insa, palmuiti, umiliti in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.

Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile dar, la prima infruntare serioasa cu bizantinii lui Isac Anghelos al III-lea, armata vlaho-bulgara este infranta, dar cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187. Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.

Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a generat, Ionita Asan (Caloian), cel de al treilea frate, a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea si a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din urma a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. Valahii creasera, pentru prima data de la disparitia Daciei, un stat al lor, si asta chiar in coasta celui mai mare imperiu al vremii… Imperiul Bizantin.

9) Batalia de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330)

Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la domnie. La doar cateva saptamani de la acest ultim eveniment, Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni. Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania indreptata impotriva lui Basarab. Insa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul Tarii Romanesti. Severinul cade primul iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator. Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o inteleaga odata pentru totdeauna. In misterioasa trecatoare de la Posada, la 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor. Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din prima zi a luptelor.

Macelul dureaza pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii valahi au sarjat in mod repetat asupra supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime". Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei, oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase infrangeri din istoria Ungariei. Tara Romaneasca se nascuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda Intemeietorul.

8) Batalia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395)

Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta de la Kossovopolje (Campia Mierlelor). Lazar convocase la lupta impotriva "necredinciosilor" toata crestinatatea, insa raspunsurile au fost intarziate sau absente in cea mai mare lor parte. La inceput, sortii au parut a fi de partea crestinilor mai ales ca fanaticul sarb, Milos Obilici, l-a ucis pe insusi sultanul Murad. Fiul acestuia insa, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua imediat comanda armatei turcesti si va schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie. Crestinii au fost zdrobiti iar cneazul Lazar insusi isi va pierde viata. Asteptandu-se la razbunarea turcilor pentru implicarea sa in lupta, Mircea ia masuri, consolidand linia Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic). Voievodul va incheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de alianta cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie si de suveranul ungur Sigismund.

Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges. Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Batalia a fost crunta si sangeroasa, ambele ostiri dand dovada de mare inversunare si ura in incrucisarea armelor. Desi izvoarele sunt categorice in privinta biruintei lui Mircea asupra "paganilor", ea nu a putut impiedica inaintarea armatei turcesti mult superioara numeric, asa incat romanii s-au retras spre Arges unde o noua lupta a avut loc, de aceasta data defavorabila lui Mircea. Tocmai din acest motiv sunt istorici care opineaza ca, desi batalia de la Rovine este privita ca un episod de mare cutezanta a romanilor de sub Mircea cel Batran, importanta sa nu s-a ridicat chiar la proportiile atribuite in manualele de istorie. Cert este, insa, ca Mircea era primul european care infrunta Imperiul Otoman si care iesea cu capul sus dintr-o asemenea infruntare.

7) Atacul de noapte al lui Vlad Tepes: (17 iunie 1462)

Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce razboaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie si mai ales teapa, tot malul stang al Dunarii, de la Zimnicea in Delta. Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfintenie si frica, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucitia si Nevoselo 1350 turci trasi in teapa, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova 1460, Novigrad si Sistov 749 si Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe si toate varstele. Inceputul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atat de mare incat pasalele si dregatorii din Rumelia se intreceau in a mitui vizirii de la Stambul in speranta ocuparii unui post similar in Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reusi sa scape de infricosata vecinatate a omului cu tepe.

Furia lui Mahomed nu intarzie sa se arate. Intr-un acces de groaza amestecata cu furie neputincioasa, suveranul turc ordona strangerea celei mai mari armate musulmane de pana atunci. Pentru a-si imbarbata incercatii ieniceri care incepusera sa simta amenintarea varfului ascutit al tepei, sultanul se decinde sa paraseasca Stambului si sa conduca personal campania de pedepsire si lichidare a curajosului voievod. Ordia cea grozava s-a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un numar de 250.000 de razboinici marsaluiau spre Dunare. Numai corpul de elita al ienicerilor numara 25.000 de luptatori. In fata colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodata. Raportul lui Balbi, ambasadorul venetian la Stambul ne spune ca Vlad detinea o armata de maxim 30.000 de soldati, in timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii aveau doar 22.000 de razboinici. Pentru a zadarnici traversarea batranului fluviu de catre turci, voievodul se foloseste de o serie de tactici militare vizionare care apar in Europa de-abia in perioada moderna. Vlad intentiona sa-l prinda pe Mahomed in padurile dese si intunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman-padure nebuna).

Apogeul conflictului se petrece in noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului intre Nicolope si Bucuresti. Atunci, intr-o demonstratie de curaj unica in istoria omenirii (niciun alt lider militat inainte sau dupa el, nu s-a deghizat si a atacat o tabara dusmana din interior), Vlad Tepes si cei mai buni osteni se imbraca in straie turcesti si se infiltreaza intre otomani. Tinta sa era cortul sultanului. In plina noapte, socati si buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este macelarit de valahi, marii viziri Mahmud si Isac fiind ucisi in lupta. Din nefericire, sultanul turc nu dormea in cortul cel mare, valahii in frunte cu Tepes scapand ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Ostenii lui Vlad se retrag in viteza, iar dimineata avea sa arate proportiile dezastrului. Imensa armata era in agonie. Vlad continua sa hartuiasca armata turca. In lupta finala de la Chilia domnitorul zdrobeste un intreg corp de armata turc, pierderile otomanilor atingand numarul de 50.000 de oameni. In fruntea unei armate distruse, in randurile careia foamea, setea si bolile isi luau tribut din ce in ce mai mare, sultanul hotaraste sa-si salveze ostenii ramasi, retragandu-se pe Dunare din orasul Braila. Acoperit de rusine, cu o armata bolnava si injumatatita, Mahomed se intoarce in Adrianopol. Pentru a ascunde infrangerea, cronicile albaneze afirmau ca sultanul a ordonat manifestari de veselie si petreceri, pentru ca supusii sai sa creada ca s-a intors victorios. In acelasi timp, Vlad zdrobeste armata fratelui sau Radu care se salveaza prin fuga. 30.000 turci nu au acelasi noroc...

6) Lupta de la Baia (14 - 15 decembrie 1467)

Lupta de la Baia dintre viitorii aliati in lupta impotriva Imperiului Otoman, Stefan cel Mare si Matei Corvin, are la baza conflictul dintre Aron Voda, ucigasul domnitorului moldovean, refugiat la curtea regelui maghiar, si dorinta Ungariei de a impune pe tronul Moldovei un domnitor aservit intereselor sale. Astfel, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de care Stefan nu era strain. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin avea sa ia si Suceava.

Anticipand urmatoare miscare a ungurilor, la 15 decembrie 1467, Stefan cel Mare, alaturi de 12.000 de osteni, asediaza Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase orasul din toate partile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat inceputul. Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana si ca nicio putere medievala nu avea sa ia usor mica natiune romana din mainile celui mai mare voievod al ei…

5) Batalia de la Vaslui (10 ianuarie 1475)

Constient ca atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin doua parti. Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, au loc loc luptele cu Radu cel Frumos si inscaunarea lui Laiota Basarab in anul 1471. Tradarea acestuia din urma duce la noi conflicte, conflicte in care se implica turcii lui Mahomed al II-lea. Infrangerea acestora si inscaunarea unui nou aliat al lui Stefan pe tronul Munteniei, Tepelus Voda, il convinge pe sultan ca doar o actiune in forta poate opri ambitiile In consecinta, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica ascultare.

Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin nu trimite decat 1.800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul strange inca 5.000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei. Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata in retragere. Este momentul in care insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la Dunare, putinii supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!

4) Batalia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Raspunsul turcilor dupa infrangerea dezastruoasa de la Vaslui nu s-a lasat prea mult asteptat. Mohamed venea el insusi, in fruntea a 160.000 de soldati pentru a-l pedepsi pe indraznetul Stefan. Astfel are loc batalia de la Paraul Alb, acolo unde domnitorul moldav este infrant. Doar pentru scurt timp, caci el revine in fruntea unei noi armate si il impinge pe cuceritorul Bizantului pana la Dunare. Acesta parasea Moldova fara sa fi cucerit un singur oras, o singura cetate, asemenea unui invins... Un alt atac turcesc ii ia Moldovei Chilia si Cetatea Alba, poarta lui Stefan catre rasarit si catre aurul negutatorilor. Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati pentru recucerirea celor doua cetati. Mai mult, Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voia sortii. In plus, fiul defunctului Cazimir patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni. Pretextul? Recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe. Adevaratul Motiv? Inscaunarea pe tronul Moldovei a fratelui sau Sigismund.

Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor. La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni. Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei.

Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de aceasta data nu isi tin promisiunea. Constient de o noua incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. In "apropiere de fagetul Cosminului", voievodul ii ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare padurea. Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau invingatori. Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Suferise una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala.

3) Batalia de la Calugareni (23 august 1595)

Steagul luptei impotriva Imperiului Otoman a fost ridicat de Mihai Viteazul la 13 noiembrie 1594, la Bucuresti, printr-o rascoala impotriva celor doua componente ale combinatiei straine in capitala tarii: creditorii domnesti si o mica oaste otomana. Urmeaza Giurgiul care este asediat, dar rezista in fata armatei lui Mihai. In schimb, La Harsova, Silistra si Targul de Floci, turcii sufera infrangeri zdrobitoare. In Moldova, Aron Voda macelerea pe toti otomanii din Iasi si dadea semnul unei rascoale generale in cele doua tari romane. Din Istanbul pornea, insa, temutul ordin. O armata de circa 40.000 de oameni, in frunte cu Ferhat Pasa, porneste catre Muntenia. Mihai trebuia dat ca exemplu in fata celor care mai aveau idei de rebeliune. Sultanul se razgandeste inexplicabil si il inlocuieste pe incercatul general cu vizirul Sinan Pasa chiar inainte de a trece Dunarea. Intre timp, Mihai nu reuseste sa stranga mai mult de 8000-14.000 de osteni, carora li se adauga un contingent de 2000 de unguri si circa 200 de cazaci. Se parea ca totul se va sfarsi intr-o baie de sange pentru valahi.

La 13/23 august 1595, la Calugareni, langa Giurgiu, valahii isi incep ofensiva. Primul lor atac are darul de a ii duce pana aproape de corturile turcilor, dar contraofensiva ienicerilor ii face sa se retraga peste Nealjlov, lasand in urma 11 tunuri. Ungurii nu iau parte la lupta, preferand sa se foloseasca doar de artilerie impotriva trupelor ce inaintau amenintator. Este momentul in care Mihai alege sa puna totul in joc. In fruntea ostasilor ramasi el se regrupeaza si porneste un contraatac fulgerator. Doi pasi sunt ucisi chiar de catre domnitor, in timp ce detasamentul unguresc decide, in final, sa loveasca din flanc. Cazacii si un mic grup de ardeleni, dupa ce invaluisera armata turceasca, ataca din spate creand un haos general printre turci. Totul se transforma intr-o retragere dezorganizata, insusi Sinan fiind la un pas de a-si pierde viata in tumultul de oameni si animale. 3000 de turci pier in lupta, iar romanii reusesc sa recucereasca tunurile pierdute. Turcii erau, insa, mult prea multi. Intaririle se aflau pe drum iar spionii lui Mihai il avertizasera deja de iminenta sosirii lor. Pierderile in randul armatei muntene erau uriase, astfel ca domnitorul alege sa se retraga in Transilvania, lasand liber invaziei otomane. La fel ca la Rovine, victoria pe campul de lupta ramasese a romanilor, turcii fiind, insa, cei care ocupau Muntenia.

2) Batalia de la Selimbar (28 octombrie 1599)

Chiar daca alianta din 27 mai 1595 a voievodului Mihai cu Sigismund Bathory era clara, intre cei doi relatiile s-au deteriorat an de an. In 1597 se produsesera schimbari insemnate in Transilvania. In baza unui tratat bilateral, Sigismund Bathory ceda imparatului Rudolf al II-lea Transilvania in schimbul ducatelor Opole si Ratibor din Silezia. Locul sau era luat de cardinalul Andrei Bathory, un sustinator deschis al polonezilor si al pacii cu turcii. Sustinut de Rudolf al II-lea si de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta, Mihai primeste acceptul de a lupta impotriva lui Andrei Bathory cel care, asa cum se temuse domnul muntean, incheiase pacea cu turcii.

La 5 octombrie 1599, Mihai patrunde in Ardeal prin pasul Buzaului. In acelasi timp, pe Olt, o alta armata munteana condusa de fratii Buzesti si Baba Novac, venea in ajutorul domnitorului. Jonctiunea s-a facut la 16 octombrie in satul Selimbar, iar armata lui Mihai, mare parte formata din mercenari, secui, valahi si haiduci balcanici numara aproape 20.000 de oameni. Andrei Bathory ii opunea un numar egal de ostasi. Primul atac este dat de neobositul Baba Novac, urmat imediat de un contraatac al armatei cardinalului. Valahii se repliaza si ataca din nou, dar sunt respinsi pentru a doua oara si se parea ca vor pierde batalia. Este momentul in care Mihai, la fel ca in batalia de la Calugareni, intra personal in lupta, in fruntea propriei armate, moment care decide sortii bataliei, transformand infrangerea iminenta intr-o victorie rasunatoare. Andrei Bathrory alege sa fuga dar este prins de secui si decapitat in coliba unui taietor de lemne. Capul sau avea sa fie adus lui Mihai in suspinele sotiei sale, doamna Stanca. La 1 noiembrie 1599, Mihai patrundea in Alba Iulia asemenea unui mare invingator. Ardealul se afla la picioarele sale. Nu mai ramanea decat Moldova pentru ca Dacia sa fie refacuta, si nu formal, ci prin forta armelor.

1) Razboiul de independenta (1877 - 1878)

La 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin care se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul teatru de razboi cu Imperiul Otoman, cu mentiunea speciala prin care Tarul se obliga sa respecte drepturile statului roman, si sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei. La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei dupa ce, cu doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul intrerupsese orice relatie diplomatica cu Inalta Poarta, actiune care se soldeaza cu puternice represalii otomane asupra localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, in acelasi an, era proclamata - la Bucuresti - independenta Romaniei.

Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata tarista. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa esueaza lamentabil, aducand pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai tarziu, cel de al doilea atac sufera aceeasi soarta. Este momentul in care Ducele Nicolae ii scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita trupele romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si inainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul ostasilor romani cazuti in sangerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din intregul razboi care a avut loc intre 1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un srapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.

Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan, Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au cazut rand pe rand in fata armatei ruso-romane comandate ireprosabil de Carol I. In semn de omagiu, abnegatia principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de marele poet George Cosbuc: "Domnitorul a plecat la tabara indata ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii."

Dupa victorie, Carol s-a incoronat rege (in 1881), punandu-si pe frunte coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita la 30 august 1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in 1878 si Cadrilaterul in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A fost insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul national al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918.