Enigmaticele mamifere veninoase

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Putini, dar multi

Sunt putine, intr-adevar; numarate, speciile despre care se stie pana acum ca detin asemenea arme otravitoare nu se aduna nici de un Top 10. Dar, asa putine cum sunt, sunt cu atat mai interesante, caci astfel de adaptari constituie o raritate in lumea lor.

Probabil nu intamplator, „veninoasele” se intalnesc printre mamiferele primitive; cu alte cuvinte, mai apropiate de stramosii lor reptilieni.

Incercand sa explice raritatea acestei o particularitati printre mamifere, zoologul Mark Dufton de la Universitatea Strathclyde, Marea Britanie, a emis ipoteza ca mamiferele moderne nu ar avea, in general, nevoie de venin, deoarece au alte adaptari care le ajuta sa-si procure hrana si sa se apere. In comparatie cu reptilele, sunt inteligente, rapide si eficiente, perfect capabile sa-si captureze rapid prazile cu ajutorul ghearelor si al dintilor, fara a avea nevoie de venin care, oricat de puternic ar fi, tot cere ceva timp pentru a-si face efectul. Ca urmare, in cursul evolutiei, mamiferele – care se trag din reptile – au „renuntat” treptat la armele chimice, in favoarea altora mai eficace.

Coltii veninosi

Cu toate ca, in general, sunt mici, mamiferele veninoase sunt amenintatoare in felul lor. Unele dintre ele au saliva veninoasa, astfel incat muscatura lor omoara sau paralizeza prazile marunte si poate provoca si omului oarece neplaceri, daca se ajunge la o intalnire de gradul trei, soldata cu muscaturi. Din acest grup fac parte solenodonii si chitcanii.

Solenodonii sunt mamifere insectivore; asta inseamna ca apartin ordinului numit Insectivora, nu ca s-a hrani doar cu insecte. De hranit, se hranesc cu diverse nevertebrate marunte precum viermi, insecte si melci, dar cu vertebrtae mai maruntele – broaste sau mici soparle, de pilda. Insectivorele sunt considerate printre cele mai primitive mamifere; ele pastreaza multe caracteristici vechi, iar familia Solenodontidae, careia ii apartin cele doua specii de solenodoni traitoare azi (ambele in Caraibe), e in mod special interesanta pentru zoologi: solenodonii arata asa cum vor fi aratat mamiferele stravechi care au trait pe vremea dinozaurilor.

Nu prea par ei niste fiare sangeroase, sa fim sinceri; dar parca ii privim cu mai mult respect cand auzim ca muscatura lor e veninoasa. Dintii veninosi sunt incisivii laterali din falca inferioara, strabatuti de santuri prin care se scurge veninul, provenit din glande salivare modificate.

Acum, solenodonii sunt cam de marimea unor pisici, dar ce sa mai zicem de maruntii chitcani, mamifere insectivore in randul carora se numara cateva dintre cele mai mici specii din lume? E un grup destul de putin cunoscut, desi chitcanii sunt raspanditi mai peste tot. Dar, minusculi si, de obicei, nocturni, sunt destul de greu de vazut, capturat si studiat. Despre cateva dintre specii se stie deja ca au o muscatura veninoasa: astfel, despre trei specii americane din genul Blarina, dar si despre una europeana foarte banala, chitcanul-de-apa (Neomys fodiens), o mica faptura cu blana negricioasa, de marimea unui soarece. Din fericire, oamenii au rar de-a face cu chitcani vii, iar dintii acestora, in general, sunt marunti si nu izbutesc sa perforeze epiderma umana. Saliva lor veninoasa nu e destinata sa-i apere de pradatorii mari, ci sa-i ajute sa-si obtina hrana, in conditiiile in care ei insisi sunt atat de mici, incat a prinde o rama sau o insecta mai maricica ar cere un efort serios.

O lovitura de picior aproape mortala

Alte mamifere nu musca, dar pot trage niste „suturi” veninoase de toata frumusetea, daca au motive s-o faca. Ornitorincul de pilda, e inzestrat de natura cu un pinten veninos. (Da, ornitorincul, animalul acela dragut din Australia, blanos si cu cioc ca de rata.) Masculii au la membrele posterioare doua arme periculoase: pintenii, legati de glande secretoare de venin, iar cand se afla in legitima aparare, un ornitorinc mascul prins de un om poate sa se apere printr-o zdravana lovitura de picior; pintenul ascutit zgarie pielea, iar veninul patrunde prin rana.

Veninul produs de ornitorinc e surprinzator de puternic; poate ucide un caine mic si, cu toate ca nu omoara omul, are totusi efecte grave, producand inflamarea regiunii ranite (de obicei, bratul) si dureri atroce. Chiar dupa vindecarea plagii si retragerera inflamatiei, membrul ranit pastreaza, timp de saptamani dupa incident, o sensibilitate crescuta la durere, datorita afectarii receptorilor specifici din piele si/sau a nervilor periferici. Asadar, efectele sunt indeajuns de neplacute ca sa il faca pe respectivul sa se gandeasca bine inainte de a mai incerca sa prinda cu mana goala un ornitorinc.

Insa, desi ornitorincul foloseste veninul pentru a se apara de agresori din orice specie, functia sa primara pare a fi aceea de a interveni in conflictele cu indivizii din aceeasi specie. Faptul ca veninul exista doar la masculi, iar productia lui creste in timpul sezonului de imperechere, sugereaza ca el are un rol in luptele pentru suprematie, care au loc intre masculi in acesta perioada.

Rudele cele mai apropiate ale ornitorincilor sunt echidnele, din care se cunosc, la aceasta ora, patru specii. Interesant: si ele au un pinten asemanator cu al ornitorincului, dar legat de glande nefunctionale . Poate pentru ca ele si-au dezvoltat o alta arma defensiva foarte eficienta: au corpul acoperit cu tepi (ca aricii) asa ca, in orice caz, prea putini pradatori s-ar incumeta sa-si puna mintea cu o echidna, iar in ceea ce priveste luptele intre masculi… oricum pintenul n-ar putea patrunde prin armura de tepi.

Par inofensive, dar nu sunt

Mamiferele, desi par un grup bine cunoscut, ofera, de fapt, mereu, surprize: nu numai ca se descopera in continuare specii noi, dar aflam si lucruri uluitoare despre specii pe care credeam ca le cunoastem bine. Cartita europeana, de pilda, (dar, foarte probabil, si alte specii de cartite) are si ea o muscatura veninoasa; saliva contine o substanta care paralizeaza centrii nervosi ai ramelor, ceea ce ii permite cartitei sa-si asigure un depozit de „conserve vii” pentru iarna.

In general, vorbind despre venin, ne gandim la o substanta daunatoare care patrunde in corp – printr-o rana la nivelul pielii – ajungand in sangele „victimei”. Dar acesta definite nu acopera si alte aspecte ale „armamentului chimic” al mamiferelor. Uneori nu-i nevoie de nicio muscatura pentru a produce necazuri, caci arsenalul armelor chimice in lumea mamiferelor nu e limitat la dinti si pinteni legati de glande cu venin. Chiar secretia sconcsului, despre care multi stiu doar ca e ingrozitor de urat mirositoare, este si iritanta pentru piele, iar daca ajunge in ochi, poate provoca pierderea tempoarara a vederii.

Peste 3-4 decenii, un articol despre mamiferele veninoase ar putea cuprinde mult mai multe specii: lumea lor va mai dezvalui, cu siguranta, niste caracteristici neasteptate ale membrilor ei, in ceea ce priveste armele lor chimice. Ca sa vezi! Mici-mici, dar periculoase…

CITESTE SI:

• Secretele intepaturii scorpionilor
  
• Dragonii de Komodo isi ucid prada cu ajutorul veninului
  
• Veninul serpilor este diferit,chiar si in cadrul aceleiasi specii