Prima pagină Natură

Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 2

Silviu Matei | 30.07.2011 |
Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 2     fotoreportaj, muntii carpati, fotografie, ursi, urs, românia, wildlife + zoom
Galerie foto (13)

V-aţi întrebat vreodată cum decurge o expediţie de fotografiere a animalelor sălbatice? Silviu Matei, fotograf colaborator al revistei National Geographic România, vă prezintă aventura sa prin munţii României, în căutarea urşilor carpatini.

Click aici pentru a citi primul episod al aventurii prin Munţii Carpaţi!

După cele cinci zile petrecute în Munţii Bistriţei, urma să ne deplasăm în zona Munţilor Tarcău, şi anume în apropiere de cătunul Ardeluţa. O zonă foarte frumoasă. Ca frumuseţe, linişte, puritate şi nu ştiu cum să-i mai spun, ambele zone în care am fost sunt de vis.

După ce am mai petrecut timp de două ceasuri cu domnul maistru la un pahar de vorbă am plecat şi noi spre destinaţia noastră amintită mai sus. Ne-am întâlnit cu un domn de la Ocolul Silvic care ne-a luat cu maşina şi împreună am plecat la drum povestind întâmplări petrecute de-a lungul anilor prin pădurile noastre. Ajunşi în cătunul Ardeluţa, ne-am întâlnit cu rangerul din zonă, urmând a discuta apoi planul pentru zilele următoare. După stabilirea unor puncte de observaţie am plecat la drum.

Am stat în acest punct până la lăsarea întunericului, apoi ne-am retras şi noi împreună cu rangerul spre locul unde eram cazaţi şi unde ne lăsasem mare parte din bagaj. A doua zi ne trezim dis de dimineaţă, adică la ora 4. Şi ce bine dormeam! Am băut repede cafeaua de dimineaţă şi am plecat într-o zonă sălbatică din Munţii Tarcău, drumul durând cam 30 minute. În jurul orei 5 eram deja în pădure. O ceaţă foarte fină persista în aer, dând astfel pădurii un aer misterios.

Pe marginea drumului, prin pădure, am zărit o grămadă de pârâiaşe şi cascade pe care în zilele următoare le-am fotografiat din toate unghiurile.

Tot mergând noi aşa încet prin pădure, împreună cu rangerul şi cu un domn pădurar (ieşit de acum la pensie, dar care a vrut să ne însoţească din plăcere), auzim la un moment un brăhnit puternic. Dar ce înseamnă cuvântul brăhnit? Este sunetul pe care îl scot căpriorii şi căprioarele când simt că în zonă este un potenţial pericol. Imediat ne-am aşezat pe vine şi am aşteptat câteva zeci de secunde, fără a face nici cea mai mică mişcare, timp în care acel brăhnit se auzea neîncetat.

Prima dată am crezut că este un căprior, dar spre surpriza noastră am putut zări printre brazi o ciută de cerb împreună cu puiul ei, iar undeva mai departe stătea şi ne supraveghea foarte atent, regele pădurii, un frumos exemplar de cerb carpatin. Din păcate nu am reuşit să le fac câteva poze din cauza brazilor şi a vegetaţiei care erau în faţa mea, iar cerbul împreună cu "familia sa" s-au depărtat încet, afundându-se tot mai mult în adâncul pădurii. Îi priveam prin teleobiectiv cum se depărtau.

Încet, încet ne-am deplasat spre locul unde aceştia au stat, observând că acel loc fusese foarte frecventat de ei şi fiind în acelaşi timp şi locul lor de odihnă. Acest lucru era foarte uşor de observat datorită urmelor, atât unele vechi cât şi unele foarte proaspete.

Cu o uşoară expresie de dezamăgire pe faţa mea, am oftat uşor. Auzindu-mă, pădurarul care ieşise de câţiva ani la pensie mi-a spus în şoaptă: "Se mai întâmplă ca şi noi să dăm peste ei dintr-o dată prin pădure, iar tu să nici nu bănuieşti că ei sunt acolo. În plus de asta, este foarte posibil să ne fi auzit, deşi am mers încet şi în linişte, cu toate că uneori paşii omului se pot auzi în liniştea pădurii. Ziua stau foarte liniştiţi şi se odihnesc, iar la cel mai mic zgomot devin foarte atenţi pe direcţia din care s-a auzit acel zgomot. Posibil că foşnitul vegetaţiei prin care noi am mers sau poate că unul dintre noi să fi călcat uşor pe o crenguţă uscată care s-a rupt şi în acest fel s-a făcut zgomot."

Mi-am amintit că la un moment dat am fost nevoiţi să trecem peste un brad căzut care se cam şi uscase între timp şi atunci m-am agăţat în câteva crenguţe care s-au rupt, producând astfel un uşor zgomot.

Mergând prin pădure am găsit pe lângă sumedenia de urme de tot felul, de cerb, ciută, ied, lup şi râs, un loc unde s-au bălăcit şi câţiva mistreţi. O ditamai băltoacă în mijlocul pădurii plină de noroi, iar pe lângă ea pământul era scormonit de ziceai că cineva a venit cu plugul la arat. Am mai văzut şi prin alte locuri urmele unor astfel de treceri "uşoare" a unei întregi turme de mistreţi dar niciodată nu credeam că pot să scormonească pământul în aşa hal. Ce bine dacă s-ar putea domestici porcii mistreţi. Nu ţi-ar mai trebui tractor, plug şi alte ustensile agricole. Îţi ară tarlaua de zici că ai folosit cel mai bun plug din lume şi pe deasupra ţi-o mai şi discuieşte. Şi nu costă nici mult întreţinerea lor: un sac, doi de porumb şi o băltoacă de câţiva metri pătraţi cu ceva noroi pentru întreţinerea corporală.

Şi toată ziua am hoinărit noi prin pădure, pe drumurile forestiere ce nu erau multe la număr, doar două, însă care îţi purtau paşii adânc în inima pădurii cale de mulţi kilometri.

Seară ne-am întors spre unul din punctele de observaţie, de unde am avut ocazia să vedem primul urs din acest areal, acesta vizitându-ne în jurul orei 19.

În imagine sunt eu alături de ranger, fiind surprinşi în drum spre unul dintre locurile de pândă. Drumul era cum era, dar noroiul în unele locuri depăşea 15 cm, nefiind o problemă prea mare deoarece eram echipaţi corespunzător.

Primul urs observat, fotografiat şi filmat din această zonă.

La început a fost uşor precaut şi foarte atent în direcţia de unde venea zgomotul aparatelor nostre de fotografiat, aceste mici mitraliere care făceau cadru după cadru cu o viteză începând de la 4 cadre pe secundă până la 8 cadre pe secundă. Pe noi nu avea cum să ne vadă, fiind foarte bine camuflaţi în observator. Aşadar, Moş Martin nu prea era sigur de ce se întâmplă pe acolo. Se vedea că nu prea îi era pe plac zgomotul produs de micile nostre mitraliere, deşi încercam să facem o poză la un interval de 3, 5 sau 10 secunde. Şi în imaginile prezentate aici şi în cele care se găsesc pe website-ul www.outdoorphotography.ro veţi putea observa că acest exemplar era mai mult cu ochi pe noi, mă rog, în direcţia de unde venea zgomotul.

Au trecut câteva minute până ce ursul s-a obişnuit oarecum cu zgomotul sau cel puţin aşa ne-a plăcut nouă să credem atunci. Cred că dacă ne-ar fi zărit, în secunda doi ar fi fost în pădure.

Preţ de o oră şi ceva i-am tot făcut poze, l-am filmat şi i-am putut observa comportamentul.

Încet încet se lăsa întunericul peste pădure, dar şi peste noi, iar lumina din pădure a scăzut foarte mult încât niciun ISO cu o valoare de 12800 nu ne prea mai ajuta. Astfel, am luat-o încetişor înapoi spre drumul de întoarcere, încheind prima zi în această zonă foarte bucuroşi că am avut succes. Urma ca a două zi să o luăm de la capăt, tot în acest punct de observaţie, să vedem ce suprize ne mai oferă codrul.

A doua zi am plecat din nou pe coclaurile împădurite în căutarea unor locuri unde mai stau ceva animale sălbatice. Nu prea am avut noi succes cu animale de talie mare şi am pozat din nou ceva râuleţe de munte şi cascade. Din când în când mai apărea şi câte un piţigoi de brădet.

Fotomodelul nostru înaripat. Piţigoi de brădet.

Seara ne-am întors în locul cu pricina, instalându-ne din nou în locul de observaţie şi aşteptând. La un moment dat am zărit prin pădure o mică siluetă. Ghici cine era:

Era un alt urs mai mic, de această dată, care a ieşit agale din pădure nestingherit de nimeni şi de nimic.

La primul click al aparatului foto a ridicat privirea înspre direcţia noastră. Ne-am oprit din pozat şi am continuat să-l urmărim pentru a nu-l deranja mai tare şi pentru a-i permite să înainteze încă câţiva metri în poiană (deoarece se oprise lângă marginea pădurii şi ne era teamă să nu o zbughească înapoi). Ursul a fugit după câteva secunde, traversând în viteză toată poiana, dispărând apoi în pădure.

Apoi după ceva timp a reapărut mai sus, într-o zonă mai îndepărtată, fiind la fel de precaut şi căutând prin iarbă câte ceva de mâncare.

L-am lăsat în pace şi nu i-am mai făcut aşa de multe fotografii văzând că este foarte precaut, pentru că nu doream să-l speriem mai tare. Ne-am mulţumit cu câteva imagini în speranţa că nu l-am deranjat foarte tare, continuând doar să-l observăm, să-i studiem comportamentul şi felul cum acesta îşi caută de mâncare. Şi pot să vă spun că a fost foarte frumos.

A treia zi însă am avut o surpriză foarte mare.

Ne-am instalat noi ca de obicei în locul nostru preferat şi am aşteptat.

În aproximativ jumătate de oră şi-a făcut apariţia din pădure un alt urs. Unul mult mai mare, atât de mare încât nu puteam să-l prind pe tot în cadrul aparatului de fotografiat. Urmărind acest urs prin poiană am auzit încet cum rangerul ne spune în şoaptă "priviţi în stânga departe, în dreptul pomului ăla, în spate, alt urs". Mi-am îndreptat uşor teleobiectivul spre zona respectivă şi am fost plăcut surprins de apariţia unui alt urs, care de fapt era o ursoaică. La apariţia acesteia, ursul aflat deja în poiană s-a ridicat brusc din locul în care stătea şi şi-a manifestat supremaţia pentru acel loc, începând să mârâie destul de puternic, iar noi, aflaţi cam la 60-70 metri depărtare îl auzeam foarte bine. În acel moment am rămas toţi trei (eu, Eros şi rangerul) blocaţi de uimire. Colegul meu spuse în şoaptă: "frate, ăştia se iau la bătaie!"

Prima mea impresie după acele secunde de mârâială puternică a fost că cei doi se vor lua puţin la. Nu doar eu am ajuns în acele secunde la această concluzie. Toţi trei ne-am gândit la asta. Ursoaica, de altfel foarte hotărâtă şi curajoasă, tot continua să meargă spre locul unde era ursul. Nu a fost impresionată prea tare de mârâiturile puternice ale masculului, dar păstra o distanţă de 2-3 metri. Dar se pare că domnul urs a fost în cele din urmă un domn în adevăratul sens al cuvântului: a acceptat prezenţa ursoaicei, mai mârâind din când în când, aşa, de control. Am tras repede o serie de vreo 15-20 de imagini, apoi am hotărât să-I filmez. O să postez filmul într-o secţiune separată care va putea fi găsită pe website-ul www.outdoorphotography.ro

În această secţiune veţi găsi numai conţinut original, filme cu şi despre animalele sălbatice filmate de mine în full HD (1920/1080p). Sper să vă placă.

După mai bine de o oră şi ceva cât timp i-am observat, cei doi urşi au plecat pe rând în pădure. Oricum, nu prea mai puteam face poze, deoarece lumina scăzuse foarte mult, aşa că am preferat să ne retragem şi noi spre locul unde eram cazaţi, să mâncăm, să mai stăm la poveşti şi apoi să tragem un pui de somn pe care îl meritam din plin.

În ziua următoare intenţionam să încercam să urcăm într-o zonă mai înaltă, unde speram să avem norocul de a fotografia rotitul cocoşului de munte. Dar vremea nu prea a ţinut cu noi, sus în munte pe la altitudinea de 1200 metri erau nori, ceaţă şi mai ningea din când în când. Am hotărât totuşi să ne trezim dimineaţa şi să vedem dacă sunt ceva semne că se mai îndreaptă vremea. Zis şi făcut. Ne-am trezit noi dimineaţa, dar vremea ne-a dezamăgit. Erau nori, ceaţă şi jos unde eram noi ploua uşor. Ne-am mai tot plimbat noi prin zonă şi am mai explorat diverse locuri dar nimic. A doua zi urma să ne facem bagajele şi să plecăm spre casele noastre, înapoi în Bucureşti.

Hmmmm, dezamăgitor gândul acesta, dar nu aveam ce face. Începusem să mă obişnuiesc pe aici prin locurile astea frumoase, sălbatice, cu un aer foarte foarte curat. Aş mai fi stat încă pe atât fără nici o problemă, dar în Bucureşti, la serviciu, mă aşteptau cu drag colegii mei că să-mi dea de muncă, că doar m-am întors cu bateriile încărcate după atâta concediu petrecut la munte, nu? Ce-i mult strică. Şi uite cam aşa s-a desfăşurat "mica" tură prin munţi încercând să fotografiez Comorile Carpaţilor.

Fotografii şi text de Silviu Matei.