Prima pagină Stiinta

Oamenii-himeră, „mutanţii” care trăiesc nedetectaţi printre noi

Roxana Ruscior | 09.05.2014 | ● Vizualizări: 42736
Oamenii-himeră, „mutanţii” care trăiesc nedetectaţi printre noi      (Foto: Shutterstock) + zoom
Galerie foto (6)

Imaginaţi-vă viaţa unei femei obişnuite, care ajunge la un moment dat într-un impas, într-o situaţie complet absurdă: testul ADN arată că ea NU este mama propriilor săi copii, pe care ştie însă foarte bine că i-a născut şi i-a crescut. O eroare de analiză? Nu, realitatea este de data asta mult mai bizară ca orice film sau roman de ficţiune: tânăra mămică este o himeră - un om care are în corpul său ADN-ul a două persoane diferite.

Cazurile de oameni-himeră sunt mult mai des întâlnite decât ne-am imagina. De cele mai multe ori nu există semne clare ale anomaliei, iar diagnosticul este pus în cazul unor analize amănunţite, care implică teste ADN din mostre prelevate din mai multe zone ale corpului (diferite organe interne, păr, dinţi etc)

Ce este de fapt o himeră? Este un om (sau animal) care are în corp ADN-ul a două fiinţe diferite, el asimilându-şi practic, în stadiul embrionar timpuriu, fratele geamăn. Uneori pot fi descoperite membre parazite, dar de multe ori persoana respectivă nici nu bănuieşte că este o himeră.

Fenomenul se produce după doar câteva zile de la fertilizarea unui ovul. Embrionul abia format (aflat în stadiul de zigot sau de blastocist) întâlneşte un alt embrion, iar în mod normal sarcina ar trebui să se finalizeze cu naşterea a doi gemeni non-identici.

Uneori însă, unul din cei doi embrioni este complet absorbit de geamănul său, dar celulele sale, ADN-ul său, grupa lui sanguină, toate acestea vor rămâne în trupul fratelui care se va naşte.

Oamenii-himeră au două structuri ADN, iar deseori pot avea două grupe de sânge şi chiar organe genitale atât masculine cât şi feminine, dacă geamănul asimilat era de sex opus.

 

Primele cazuri de oameni-himeră identificate de medici

Lydia Fairchild, a cărei poveste a fost relatată pe scurt în primele rânduri ale articolului, este unul din cele mai cunoscute cazuri, pentru a fost intens mediatizat.

Drama ei a ieşit la lumină în anul 2002, când mămica de 26 de ani, şomeră, recent divorţată, a cerut ajutor social şi a trebuit să facă un test ADN de rutină, pentru a dovedi că are în grijă propriii ei copii.

Rezultatele au arătat că fostul ei partener este tatăl celor doi copii, dar că ea nu este mama lor, astfel că procurorul a acuzat-o de înşelăciune.

Din fericire, Lydia a găsit un avocat care a avut curajul să se opună evidenţei demonstrate de rezultatele ADN şi să susţină că, în ciuda testelor, ea este mama copiilor săi.

În cele din urmă, în timp ce Lydia era însarcinată cu al treilea copil, iar cei doi micuţi fuseseră luaţi în grija statului, judecătorrul care se ocupa de cazul ei a cerut ca o persoană să fie martoră la naşterea următorului copil.

Astfel, martorul s-a asigurat că medicii au preluat corect probe de sânge de la mamă şi nou-născut, pentru ca testele ADN să fie clare.

După două săptămâni, rezultatele testului ADN au indicat acelaşi lucru aparent imposibil, dar 100% corect din punct de vedere medical: din punct de vedere genetic, Lydia nu era mama copilului pe care tocmai îl născuse.

Din fericire, unul din avocaţii acuzării aflase de un caz similar, cel al lui Karen Keegan, o femeie din Scoţia, care era himeră. Astfel, cu ajutorul celor doi avocaţi, Lydia a reuşit să demonstreze în instanţă că, deşi ADN-ul ei nu corespunde cu al copiilor săi, ea este mama lor şi are dreptul la ajutor financiar pentru îngrijirea acestora.

Singura mostră de ţesut care avea un ADN înrudit cu al copiilor a fost cea prelevată din colul uterin, ţesut care aparţinea de fapt surorii sale, care fusese asimilată. Astfel, Lydia a fost înregistrată în documentele medicale dreptul unul din puţinele cazuri raportate de oameni-himeră.

Într-o situaţie similară a fost şi Karen Keegan, o femeie din Scoţia, care la 52 de ani a avut nevoie de un transplant de rinichi. Cei doi copii ai ei au vrut să doneze organul, pentru a-şi ajuta mama, dar testele ADN, obligatorii în acest caz, au indicat că ea nu era din punct de vedere genetic mama lor.

Abia dupa 2 ani de analize, medicii care o aveau în grijă au înţeles că de fapt Karen era o himeră: au găsit în sângele ei gene ale unui alt organism, cel al surorii asimilate, ale cărei celule se mai regăseau acum în ovarele lui Karen.

Tot în Scoţia, în anul 1998, medicii au tratat un adolescent care suferea de o anomalie la testicule. În timpul operaţiei, ei au descoperit în trupul lui un ovar şi o trompă uterină, ţesuturi rămase din trupul surorii sale care fusese asimilată. Băiatul era deci un hermafrodit.

Pentru ca testele ADN să fie cât mai corecte, în cazul în care există suspiciunea că o persoană este himeră, medicii trebuie să analizeze mai multe mostre de ADN, preluate din locuri diferite: din sânge, piele, salivă, eventual din diferite organe.

Dincolo de problemele medicale sau legale care pot să apară într-o asemenea situaţie, este lesne de înţeles impactul psihologic pe care îl are un asemenea diagnostic.

 

Semnele care pot indica anomalia

Deşi cele mai multe cazuri de oameni-himeră sunt foarte greu de observat, există uneori semne care indică această anomalie. Un caz evident este cel al hermafrodiţilor, persoane care au organe genitale masculine şi feminine. De asemenea, diagnosticul este la fel de evident în cazul prezenţei unor organe sau membre în plus, anomalie numită  polimelie.

Alte indicii posibile sunt ochii de culori diferite, o pilozitate diferită de unele zone ale corpului, pigmentarea diferită a pielii, sau liniile Blaschko, care pot fi observate doar cu ajutorul unei luminii UV speciale: sunt mici linii care coboară de pe umeri pe spate şi care sunt invizibile cu ochiul liber.

De regulă însă, celulele geamănului sunt asimilate complet şi armonios în trupul unei himere, fără să lase urme vizibile ale straniului proces. Singura metodă prin care pot fi diagnosticate aceste cazuri sunt testele detaliate: ADN-ul unui organ va diferi de ADN-ul altui organ, deşi toate vor funcţiona normal într-un singur trup.

Deşi bizare, himerele sunt frecvent întâlnite la unele specii de animale: majoritatea maimuţelor marmoset sunt de fapt himere, având în comun ADN cu fraţii lor gemeni, dar în acest caz himerismul nu apare prin asimilarea unui embrion, ci prin funcţionarea placentei care permite ca fraţii să împartă între ei celule ale organelor reproducătoare.

Himerismul poate să apară şi în urma unui transplant de organe sau de măduvă. Astfel, cel care primeşte noul organ va primi automat şi genele donatorului, iar un transplant de măduvă poate schimba chiar grupa sanguină a celui care a beneficiat de intervenţie.

Un caz mai deosebit de himere poate să apară în cazul unor gemeni non-identici care au împărţit acelaţi flux de sânge în uterul mamei. Placenta permite acest transfer de celule stem de la un embrion la altul, prin sânge, astfel că aproximativ 8% dintre gemenii non-identici sunt himere.

Având în vedere definiţia medicală a termenului, cuvântul „himeră” nu este foarte potrivit ales. Himera era un monstru din mitologia greacă, un animal cu cap de leu, trup de capră şi coadă de şarpe, fiind practic o creatură alcătuită din combinarea unor specii diferite, deci mai apropiată ca idee de noţiunea ştiinţifică de hibrid.

Surse: Boing Boing, io9, Medterms, The Tech, Bright Hub