Prima pagină Stiinta

Calea spre tamaduire

Mihaela Stanescu | 05.03.2007 | ● Vizualizări: 359
Calea spre tamaduire     Calea spre tamaduire + zoom
Galerie foto (3)

Pierdut in imensitatea Muntilor Himalaya, un mic grup de oameni strabate un drum doar de ei stiut. O lunga calatorie ii duce deopotriva spre inaltimi si spre adancuri, in cautarea unor leacuri daruite de natura. Pietre miraculoase, ape vindecatoare, ierburi cu puteri tainice sunt tintele cautarii lor.

Ladakh este o regiune situata la granita unde se intalnesc Muntii Himalaya si Karakorum. E un tinut cu natura mareata si aspra si cu oameni putini, care tin strans si cu indarjire la traditiile lor. Printre cele mai puternic inradacinate practici se numara acelea care tin de medicina traditionala. De mii de ani, aici traiesc si vindeca asa-numitii amchi – vraci. Cunosc nu numai plantele, ci si felul in care acestea trebuie culese pentru a-si arata puterea; nu numai locurile unde se gasesc pietre tamaduitoare, ci si felul in care trebuie pregatite acestea astfel incat sa fie benefice si nu otravitoare. Amchi-i cunosc virtutile apelor tuturor izvoarelor si torentelor din tinut si le folosesc pentru bai sau pentru a le bea.

Calatoria lor are, evident, un scop practic; totusi, apare mai mult (si poa­­te chiar este, in buna masura) ca o calatorie initiatica, intr-atat este de incarcata de ritualuri magice, de prac­­­tici cu tainice semnificatii spi­ri­tua­le. Niciun amanunt nu este neglijat. Un calugar budist insoteste grupul si are grija sa rosteasca, in fiecare zi, rugaciunile potrivite, la orele si in locurile potrivite. Din ceata cautato­rilor face parte si un copil de 12 ani. Rolul sau e foarte important: el este cel care culege plantele. Caci acestea nu pot fi adunate – conform traditiei – decat de un copil cu inima curata. Atingerea unui om matur, peste al carui suflet au trecut deja prea multe incercari si pacate ine­ren­te vietii, ar dauna puterii vindecatoa­re a plantelor. In acest punct, cultu­rile lumii se intalnesc: nu numai in Orientul Indepartat, ci si in Europa descoperim insemnatatea ritualurilor. O planta nu poate fi culeasa oricum. Daca vrei sa obtii ceva de la ea, trebuie nu numai sa o prelucrezi intr-un anume fel, ci si sa o recoltezi intr-un mod guvernat de reguli stricte.

Amchi hotaraste ce plante vor fi culese; el e cel care le analizeaza, uneori chiar gustandu-le, asa cum face de pilda cu florile trandafirilor salbatici, pentru a afla daca acestea au ajuns in stadiul in care puterile lor lecuitoare se afla la apogeu. Plantele adunate sunt spalate in apa izvoare­lor si apoi uscate. Vor deveni mate­ria prima pentru felurite preparate si metode de tratament, unele surprin­zatoare pentru gandirea medicala occidentala. O asemenea metoda este moxibustia, realizata cu ajutorul unui ghemotoc de materie vegetala uscata care e arsa pe pielea pacientu­lui, pentru a stimula anumite puncte energetice ale corpului (punctele de acupunctura). Ceea ce nu poate fi vin­decat cu ajutorul plantelor ar pu­tea fi tamaduit prin puterile magice ale pietrelor. De secole, in Ladakh, vracii intrebuinteaza anumite mine­rale, extrase din munte, pentru a trata felurite afectiuni.

Cautarea pietrelor de leac presu­pune o calatorie dificila, la 5.000 de metri altitudine, presarata cu practici de purificare si rugaciuni. Amchi si insotitorii sai calatoresc timp de noua zile pana in inde­partata vale Zanskar, in cautarea filonului de pietre tama­du­it­oare. Ceata innopteaza intr-un cort, la inaltimea de 4.500 m, iar me­sele, frugale, sunt adesea alcatuite dintr-o pasta obtinuta prin ames­­te­ca­rea fainii de orz prajit cu ceai.

Odata gasit filonul, amchi sapa si extrage din stanca bucati de mineral in care se ascund tainice puteri tamaduitoare. Pietrele sunt verificate atent: unele pot fi atat de toxice, incat nu sunt potrivite pentru leacuri. Altele pot fi utile, dar numai dupa ce au fost supuse unor metode speciale de purificare. O cunoastere profunda, transmisa de veacuri de la o generatie la alta si consolidata in zeci de ani de practica, il ajuta pe amchi sa deosebeasca pietrele bune de cele otravitoare.

Unele pietre racesc corpul atunci cand sursa dezechilibrului este o prea mare cantitate de caldura, de „foc interior“. Pietrele pot fi purtate, simplu, ca podoaba (in acest caz fiind alese de un astrolog, la nasterea copilului, pentru a-l proteja pe purtator de-a lungul vietii); pietrele regleaza fluxurile energetice din corp si au, totodata, un inteles spiritual. Alteori, in cazul unor boli grave, din pietre se prepara leacuri care pot fi ingerate. Aceasta practica e insa periculoasa, caci anumite pietre pot avea efecte toxice. Sunt necesare pregatiri aparte, operatii speciale de neutralizare a toxinelor, ce tin deopotriva de chimie si magie (magia nefiind, poate, decat partea, inca neexplicata, a fenomenelor fizico-chimice din materia minerala care ii dau acesteia proprietati benefice). Cristalele vindecatoare sunt pisate si amestecate cu lapte de iac, in noaptea cu Luna plina a celei de-a opta luni. Acest procedeu elimina, zice-se, efectele toxice ale pietrelor.

Acum, cand chiar si gandirea medicala occidentala se departeaza, incet, dar sigur, de abordarea traditionala – orientata spre efectul chimic al moleculelor terapeutice – si se indreapta tot mai mult spre efecte­le subtile ale substantelor, spre vibratiile care influenteaza starea energetica a corpului, asemenea tipuri de tratamente, inspirate din medicina traditionala chineza si tibetana, atrag atentia specialistilor, desi sunt inca privite cu scepticism. E clar ca actiunea lor se afla din­colo de tiparul clasic „molecula X se leaga de receptorii Y din mem­bra­na celu­lara, blocand actiunea enzimei Z“ etc.

Totusi, si in medicina Occidentului exista metode terapeutice care actio­nea­za mai degraba prin influente energetice decat, material, prin molecule specifice. Homeopatia si terapia florala Bach sunt doua exemple devenite deja clasice. Poate ca, la urma urmei, distanta dintre Orient si Occi­dent nu este chiar atat de mare.

Foto: Jean-Baptiste Rabouan/Lightmediation


FACTS


Micul Tibet


Ladakh inseamna in limba urdu tinutul trecatorilor inalte. Regiunea este situata in nordul Indiei, iar putinii ei locuitori sunt, in majoritatea lor, de origine tibetana. Puternic influentata de cultura tibetana, zona e supranumita, de altfel, Micul Tibet. Renumita pentru frumusetea salbatica a peisajelor sale montane, Ladakh a avut, in trecut, o mare importanta strategica, de vreme ce pe aici treceau cele mai insemnate rute comerciale ale Asiei. Importanta sa a scazut foarte mult dupa ce, in 1960, China a inchis granitele spre Tibet si Asia Centrala. Ladakh este cel mai inalt platou al Indiei, ridicandu-se la altitudini de peste 3.000 de metri. Cel mai important oras este Leh, situat la 3.650 m inaltime si avand cca 30.000 de locuitori. Localnicii traiesc pe seama recoltelor de cereale (orz, grau), leguminoase si fructe si a animalelor domestice – iaci, vaci, capre si oi. Guvernul indian incurajeaza si activitatile turistice in regiune, astfel incat astazi turismul a devenit o importanta sursa de venit pe plan local. Desi doar 4% dintre localnici sunt angajati in industria turismului, aceasta furnizeaza 50% din produsul intern brut. Limba vorbita este ladakhi, un dialect tibetan; sunt folosite si limbile hindi, urdu si engleza. Cei mai multi dintre locuitori au ca religie budismul tibetan, iar o mica parte sunt musulmani sii


Dictionar


Medicina orientala beneficiaza azi din plin de progresele stiintei occidentale in ceea ce priveste diagnosticul (prin metode de laborator) si tratamentele. Dar si ea si-a extins influenta, in ultimele decenii, spre vest, dovada numarul crescand de medici europeni si americani specializati in asa-numitele terapii complementare. De altfel, medicina orientala nu este singura care „gandeste in termeni de energie“: europenii au produs si ei terapii revolutionare, desi (sau de aceea?) contestate, care pornesc nu material, de la substante medicamentoase, ci de la notiuni precum energie si vibratii.

A. Acupunctura.
Este o straveche metoda chineza de tratament ce consta in stimularea, cu ajutorul unor ace metalice fine, a unor puncte precise de pe corp, situate de-a lungul asa-numitelor meridiane de acupunctura. Metoda se bucura de interes si in Occident, fiind folosita mai cu seama pentru tratarea durerilor. Ace­­­easi abordare – stimularea unor puncte specifice, care reprezinta pro­iec­tia pe suprafata corpului a unui organ intern – se regaseste si in acu­pre­sura sau preso­punctura (stimularea, prin apasare, a unor puncte de pe corp), in reflexo­logia plantara (masarea unor puncte de pe talpa, pentru tratarea unor afectiuni interne) si in auriculoterapie (stimularea unor puncte de pe pavilionul urechii care reprezinta proiectii ale diferitelor organe si regiuni ale corpului).

B. Bach, Edward (1886-1936).
Numele medicului englez care a inventat o metoda de tratament bazata pe utilizarea florilor sub forma unor „esente florale“. Metoda sa consta in scufundarea florilor in apa intr-un vas pastrat la soare. Lichidul astfel obtinut pastra, potrivit lui Bach, „vibratia energetica“ a florii. Remediile florale Bach sunt utilizate in special pentru tratarea problemelor de ordin emotional, spiritual, manifestate prin simptome ca insomnie, atacuri de panica, anxietate sau depresie. Criticii acestei metode sustin ca succesul tratamentului s-ar datora, de fapt, asa-numitului efect placebo (ameliorarea survine ca urmare a autosugestiei, a convingerii ca remediul va actiona pozitiv) sau simplului fapt de a vorbi unui terapeut despre problemele emotionale care te coplesesc.

C. Cristaloterapia.
Este o metoda devenita populara in Occident in ultimele decenii. Conform principiilor acestei terapii, mineralele cristalizate produc vibratii energetice care pot armoniza energia corpului uman, corectand anumite dezechilibre survenite in functionarea lui. Practicienii cristaloterapeuti utilizeaza diferite minerale (deseori din categoria celor numite popular pietre pretioase sau semipretioase), alese in functie de afectiunea specifica de care sufera pacientul.

F. Fitoterapia.
Adica tratarea diverselor afectiuni cu ajutorul plantelor. Este o metoda universala si, probabil, cea mai veche dintre terapii. Speciile de plante sunt, desigur, diferite de la o cultura la alta, in functie de localizarea geografica, dar, dincolo de diferente, se remarca si multe similitudini tulburatoare, mai ales in privinta laturii spirituale a metodei de tratament cu plante. In culturile vestice actuale, aceasta latura s-a cam pierdut; ea subzista in culturile traditionale, ca parte integranta a metodei. Vremurile moderne au adaugat fitoterapiei analiza chimica amanuntita a speciilor de plante utilizate traditional, evidentiind principiile active ale speciilor vegetale, confirmand efectele benefice ale unora dintre acestea, infirmand renumele altora si nuantand prescriptiile in privinta dozelor si modalitatilor de preparare.

H. Homeopatia.
Dezvoltata de medicul german Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1755-1843), este o metoda care vizeaza tratarea unui anumit simptom prin administrarea unor doze extrem de mici (amestecuri foarte diluate) dintr-o substanta care, in doze obisnuite, ar produce tocmai acel simptom (principiul similitudinii). Homeopatia priveste boala ca pe un dezechilibru morbid al functiilor organismului si ia in considerare nu doar simptomele ca atare, ci si particularitatile proprii bolnavului, individualizand astfel problema. Practicantii acestei metode afirma ca efectele unui anumit remediu sunt cu atat mai puternice, cu cat remediul este mai diluat; uneori dilutia este atat de inalta, incat, practic, in solutia administrata nu mai poate exista nici o molecula din substanta „activa“ si, totusi, remediul functioneaza. Prepararea dilutiilor include si scuturarea puternica si repetata a recipientelor care contin solutiile diluate, pentru a activa remediul. Homeopatia este o metoda de tratament mult criticata, datorita imposibilitatii de a i se gasi explicatii stiintifice in termenii chimiei si ai fizicii conventionale. Cu toate acestea, medicii homeopati obtin adesea rezultate remarcabile, ceea ce arata ca mai avem multe de invatat.

M. Medicina traditionala chineza.
Este un ansamblu de teorii medicale si practici terapeutice vechi de secole, bazate pe o abordare holistica (ce considera organismul in intregul sau) si pe o viziune a fiintei vii ca sediu al unor energii aflate in echilibru. Este un ansamblu vast, dezvoltat timp indelungat prin cercetare si practica, si are la baza, printre altele, dualitatea yin/yang, siste­mul celor 5 elemente din natura, aflate intr-o corespon­denta subtila cu organismul uman, teoria Zang Fu a organelor si teoria meridianelor energetice ale corpului uman. Printre caracteristicile medicinei traditionale chineze se numara atat metode specifice de diagnostic (de pilda luarea pulsului in sase locuri diferite), cat si metode de tratament ca acupunctura, terapia nutritionala chineza, masajul si medicina herbala.

EXPERTS


Terapeutic si magic in medicina traditionala


Unul dintre aspectele cele mai interesante ale univer­su­lui spiritual al satului românesc traditional il consti­tu­ia domeniul vast al utilizarii diferitelor plante in medicina populara, asociat indeplinirii unor ritualuri cu caracter magic. In general, culegerea si folosirea ierburilor de leac erau apanajul femeilor. O importanta caracte­ris­tica a acestei activitati o constituia alegerea timpului propice pentru recoltat. Iarba mare, leac pentru tuse, oftica si vatamatura, era culeasa doar in dimineata zilei de Sf. Gheorghe, inainte de rasaritul Soarelui. Floarea de Sânziene, benefica pentru durerile de spate si element important in ritualuri divinatorii, era incarcata cu cele mai mari puteri in noaptea de Sânziene – 24 iunie –, la miezul noptii. Matraguna era culeasa tot noaptea, in intervalul dintre Pasti si Inaltare. Ritualul recoltarii acestei plante inregistra diferente notabile de la zona la zona si mai ales in functie de scopul final al utilizarii ei. Daca fetele adunau matraguna ca sa faca vraji pentru atragerea dragostei, ele porneau de acasa in mare secret, la miezul noptii, spre locul unde stiau ca se afla aceasta. Goale si despletite, ele trebuiau sa se imbratiseze si sa se sarute, dupa care dansau in jurul matragunei cântând. Daca planta urma sa fie utilizata pentru „a face de urât“ dusmanilor, femeile mergeau la ea imbracate cu haine murdare si vorbeau urât, dupa care rosteau descântecul specific: „...Eu te iau .../ Pe urât, nu pe placut“. Indiferent de scopul utilizarii matragunei, culegatoarele nu uitau niciodata sa aduca „plata“ pentru aceasta: pâine, sare, bautura s.a. Nerespectarea acestui obicei putea activa proprietati nefaste, care puteau provoca nebunia sau chiar moartea unor persoane.