Craniile uriașilor preistorici dezvăluie indicii despre modul în care vânau strămoșii noștri

Rămășițele de glyptodonți, un grup de armadillo gigant dispărut, indică faptul că strămoșii noștri s-au răspândit în America de Sud mai devreme decât se presupunea anterior.

Descoperite în nord-vestul Venezuelei, craniile fracturate ar putea reprezenta dovezi ale vânătorii de către oameni, spune paleontologul Marcelo Sánchez de la UZH.

• Un eveniment de acum 4.200 de ani ar fi contribuit la prăbușirea Vechiului Regat Egiptean
• 12 aprilie, Ziua Mondială a Aviaţiei şi Ziua Cosmonauticii. Când omul a ajuns în spaţiu

Vânătorii umani pricepuți sunt, de asemenea, susceptibili de a fi contribuit la împingerea animalelor mari spre dispariție.

Nordul Venezuelei trebuie să fi fost un paradis pentru floră și faună. În urmă cu aproximativ 18.000 de ani, mastodonți puternici se târau prin peisajul umed, cu șerpi uriași care se strecurau prin junglă și leneși uriași care se mișcau încet în vârful copacilor.

Ce dezvăluie craniile fracturate?

O adevărată scenă de vânătoare poate fi reconstituită pe baza unei analize a craniilor fosilizate de glyptodont. Acestea au fost găsite în apropiere de Caraibe, în nord-vestul Venezuelei, care astăzi este o zonă uscată.

Cercetătorii au analizat o jumătate de duzină de cranii, dintre care patru aveau modele distincte de fracturi.

Acestea au fost prelevate din siturile arheologice bine-cunoscute de la Muaco și Taima-Taima, la aproximativ 10 kilometri de coastă.

De obicei depozitate în muzeele locale, rămășițele au fost datate între 16.000 și 20.000 de ani în urmă.

Fosilele sunt dovada că un gen de armadillo uriaș (cunoscut astăzi și sub numele de Tatu) a cutreierat cândva aceste locuri – iar aceste animale lente ar fi fost o țintă evidentă pentru primii vânători-culegători.

Oamenii s-ar fi răspândit în America de Sud mai devreme decât se credea

„Studiul nostru este primul care indică faptul că gliptodonții erau vânați în această regiune”, spune Marcelo Sánchez.

Dovezile sugerează că loviturile fatale ale vânătorilor au fost date cu un tocător de piatră sau cu o bâtă, și nu cu sulițe, ca în alte părți. Prin urmare, vânătorii trebuie să fi fost curajoși, cu bune abilități de observare și cunoaștere a prăzii lor, spune paleontologul UZH.

Potrivit analizei cercetătorilor, vânătorii au lovit creaturile în partea cea mai vulnerabilă a craniului.

În afară de partea frontală a capului, erbivorele preistorice, care puteau cântări până la 400 de kilograme, erau aproape complet protejate de o carapace puternică.

O nouă lumină asupra rolului oamenilor în dispariția speciilor

Descoperirile aruncă o nouă lumină asupra rolului oamenilor în dispariția speciilor din America de Sud, inclusiv a păsărilor de pradă uriașe, a urșilor uriași și a pisicilor uriașe cu dinți de sabie, scrie Phys.org.

De asemenea, este interesant să ne uităm și mai la nord, pe continentul nord-american. Istmul Panama, care leagă America de Nord și America de Sud, a permis speciilor de animale gigantice să se deplaseze între cele două continente.

În timp ce aproximativ 82% din megafaună a dispărut în America de Sud în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, în America de Nord au dispărut doar aproximativ 70%.

Paleontologii cred că în America de Nord, oamenii au jucat un rol esențial, deoarece dispariția în masă a megafaunei a coincis în mare parte cu cultura Clovis, o cultură preistorică numită astfel datorită uneltelor de piatră găsite în apropiere de Clovis, în actualul New Mexico.

Conform acestei interpretări, publicate în Swiss Journal of Palaeontology, poporul Clovis era foarte priceput la vânarea animalelor gigantice.

Vă recomandăm să mai citiți și:

Urmele vânătorilor preistorici, găsite într-o peșteră din Slovacia

O „baie de praf” în mijlocul pădurii. Imagini inedite cu un zimbru în Parcul Natural Vânători Neamț

Oamenii preistorici, vânători de succes. Ce dezvăluie prădătorii antici?

Descoperire surprinzătoare în Peru: mormântul unei femei dintr-o comunitate de vânători-culegători