De ce fetele poartă roz și băieții albastru. Istoria unui stereotip

În anii 1880, micul Franklin Delano Roosevelt, viitorul președinte care avea să conducă Statele Unite prin Marea Criză și al Doilea Război Mondial, purta încă fuste, așa cum era obiceiul pentru băieții mici ai vremii. Într-o poză de la vârsta de doi ani, el stătea cuminte pe un scaun, impecabil încălțat cu pantofi din piele lăcuită, cu părul aranjat, într-o fustă albă și cu o pălărie cu pană în mâini. Franklin bifa standardul de eleganță aplicat băieților în acea perioadă, care purtau rochii până la vârsta de șase sau șapte ani, până când intrau în tradiția „breeching”, momentul trecerii la pantaloni.

Până în anii ’20, însă, moda copiilor în țările occidentale începea să se diferențieze clar după gen: fetele în rochii, băieții în pantaloni. În același timp, în SUA și Marea Britanie se contura o altă convenție: asocierea băieților cu albastrul și a fetelor cu rozul. Cum s-a ajuns aici și de ce s-au schimbat atât de mult tiparele vestimentare ale copiilor?

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Specialista în istoria modei, Jo B. Paoletti, explică că istoria culorilor în vestimentația copiilor este, de fapt, povestea trecerii de la haine neutre la haine marcate de gen. În trecut, albul era folosit aproape exclusiv pentru bebeluși, fiind practic – se putea spăla și înălbi cu ușurință. Însă, pe măsură ce normele sociale și percepțiile culturale s-au schimbat, culoarea hainelor a început să fie interpretată ca un semn moral și social: greșeala de a îmbrăca copilul „în culoarea nepotrivită” putea fi văzută ca o influență negativă asupra comportamentului și dezvoltării lui.

Culorile pastel au început să fie populare pentru bebeluși încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, însă rolul lor ca indicatori de gen a fost fluctuant și neuniform. Paoletti a studiat reclame, cataloage, cărți pentru părinți și forumuri online pentru a surprinde evoluția percepției culorilor în vestimentația copiilor americani. Iar un exemplu relevant provine dintr-o publicație de profil ce datează din iunie 1918: „Regula general acceptată este roz pentru băiat și albastru pentru fată. Rozul, fiind mai puternic și mai decis, se potrivește băiatului, iar albastrul, mai delicat, este mai frumos pentru fată.” Alte surse recomandau albastru pentru copii cu ochii albaștri și roz pentru cei cu ochii căprui sau pentru băieți bruneți.

În 1927, un grafic publicat de Time arăta recomandările principalelor magazine americane pentru culoarea potrivită copiilor: Filene’s din Boston sfătuia părinții să îmbrace băieții în roz, la fel Best & Company din New York, Halle Brothers din Cleveland și Marshall Field’s din Chicago. Alte magazine recomandau exact opusul. Potrivit Leatrice Eiseman, expertă în culori, rozul derivă din roșu, care este o culoare intensă, pasională și mai agresivă, și, chiar dacă era redus la nuanțe pastel, inițial a fost considerat mai potrivit băieților.

Paoletti susține că asocierea clară a albastrului cu băieții și a rozului cu fetele s-a stabilizat abia în a doua jumătate a secolului XX. Înainte de aceasta, codurile erau fie inversate, fie inconsistent aplicate.

Marco Del Giudice, psiholog la University of New Mexico, a analizat o bază de date cu peste cinci milioane de cărți publicate între 1880 și 1980 și a concluzionat că, de fapt, asocierea tradițională „albastru pentru băieți, roz pentru fete” era predominantă chiar și înainte de 1940. Cifrele publicate în reviste și ziare sugerau o anumită fluctuație, însă nu o inversare completă a codurilor de culoare.

În ciuda variațiilor inițiale, standardul roz-albastru s-a consolidat de-a lungul secolului XX, reflectând preferințele părinților și strategiile comerciale ale retailerilor. În perioada postbelică, copiii erau îmbrăcați după tiparele de gen: băieții ca tații lor, fetele ca mamele lor, iar rochiile erau obligatorii pentru fete la școală, cu excepția timpului liber, când stilurile precum „tomboy” erau acceptabile.

În anii ’60 și ’70, mișcarea feministă a impulsionat revenirea la haine unisex, ca formă de emancipare. Pentru o perioadă scurtă, catalogul Sears nu prezenta nicio haină roz pentru fete, promovând stiluri neutre și masculine. Paoletti explică: „Se credea că îmbrăcând fetele mai mult ca băieții și mai puțin ca fetițe cochete, li se oferă mai multe opțiuni și libertate de acțiune.”

John Money, cercetător la Johns Hopkins, susținea că identitatea de gen se învață prin mediul social și cultural. Deși metodele sale sunt astăzi controversate, ele au influențat în anii ’70 argumentul că educația și îmbrăcămintea joacă roluri cheie în definirea genului.

Până în jurul anului 1985, hainele neutre rămăseseră populare. Paoletti își amintește: „Totul a explodat când s-au născut copiii mei, o fată în 1982 și un băiat în 1986. Brusc, albastrul și rozul nu mai erau simple culori, deveniseră simboluri de gen, de la pijamale la scaune auto și pătuțuri.”

Testele prenatale au accelerat acest trend: părinții aflau sexul copilului și cumpărau produse specifice, iar marketingul exploata puternic această individualizare. În plus, mamele care crescuseră în anii mișcării feministe din anii ’60 și ’70 au dorit pentru fiicele lor haine feminine, compensând lipsa rozului din propria copilărie.

Consumul, percepția identității de gen și publicitatea au consolidat rolul culorilor: copii conștientizează diferențele de gen încă de la doi ani și dezvoltă o identitate stabilă până la patru ani, iar reclamele și media întăresc constant stereotipurile.

O revenire a neutralității

În ultimii ani, hainele neutre și non-binare au revenit în atenția părinților, în special printre generația Z. Studiile citate de Time arată că 51% dintre tinerii născuți între 1997 și 2012 cred că există mai mult de două genuri, comparativ cu 35% dintre mileniali. Pe măsură ce aceste concepte despre gen devin mai fluide, alegerile vestimentare se diversifică, reflectând valorile culturale și sociale ale generației.

Shawn Grain Carter, expert în managementul industriei modei la Fashion Institute of Technology din New York, afirmă: „Moda reflectă cultura și valorile politice ale unei generații. Dacă retailerii tradiționali vor să supraviețuiască, trebuie să se adapteze la sistemul de valori al tinerilor și să câștige loialitatea lor pe termen lung.”

Astăzi, chiar dacă industria a împărțit copiii în „roz și albastru”, realitatea este mult mai nuanțată. Copiii și părinții au preferințe personale, norme sociale și de marketing, demonstrând că moda copiilor este un teren de experimentare culturală și socială, niciodată complet roz sau complet albastră.

Surse:

https://www.smithsonianmag.com/history/unraveling-the-colorful-history-of-why-girls-wear-pink-and-boys-wear-blue-1370097/

https://time.com/archive/6742587/fashions-babys-clothes/

Vă recomandăm să citiți și:

Ce a făcut Mihail Sadoveanu în Primul Război Mondial?

Momente bizare din istoria marilor lideri ai lumii

Cum l-a împiedicat Biserica pe Goethe să devină jurist

Gaza, dincolo de titluri: cum a început, care este miza și de ce pacea pare mereu amânată