The Flicker, istoria filmului experimental al lui Tony Conrad (1966)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Conceput în 1966, The Flicker, regizat de Tony Conrad, este un film avangardist ce reduce cinematografia la elementele sale esențiale – alternarea cadrelor alb-negru – pentru a induce halucinații, vertij și chiar convulsii. Nu este nici narativ, nici spectaculos, însă are o moștenire ce rămâne ca o explorare radicală a conștiinței, provocând publicul să se confrunte cu mecanismele brute ale vederii și ale minții.

Tony Conrad (Anthony Schmalz Conrad, 1940 – 2016) a fost un artist american activ în domeniile video, film experimental, muzică drone, artă sonoră și scriere, cu o carieră de șase decenii care a influențat în mod semnificativ scena artistică din New York și nu numai. Colaborator al unor personalități precum La Monte Young (compozitor, muzician și artist de performanță american, unul dintre primii compozitori minimaliști americani și o figură centrală în Fluxus și muzica de avangardă postbelică) și John Cale (muzician, compozitor și producător discografic galez, membru fondator al formației rock americane Velvet Underground), Conrad a abordat arta ca pe un laborator. Activitatea sa cu Theatre of Eternal Music, un grup care explora sunete continue și atmosferice, a pregătit terenul pentru experimentele sale menite să testeze limitele percepției senzoriale. Totuși, The Flicker a fost lucrarea care i-a consacrat reputația de vizionar subversiv. „Am vrut să fac un film care să fie doar despre filmul în sine. Fără imagini, fără poveste – doar lumină și întuneric”. Lucrarea de 30 de minute alternează cadre negre și clare la frecvențe cuprinse între 4 și 24 de flash-uri pe secundă, creând un puls stroboscopic. Rezultatul este o deturnare neurologică.

Efectele dezorientante ale filmului nu sunt întâmplătoare; ele își au rădăcinile în neurobiologie (ramura biologiei care se ocupă cu studierea celulelor sistemului nervos și cu organizarea acestor celule în circuite funcționale care prelucrează informația și mijlocesc procesele comportamentale). Străfulgerarea luminii la anumite frecvențe poate declanșa reacții fotoconvulsive, perturbând cortexul vizual al creierului. Dr. Oliver Sacks, în cartea sa Migraine (1970), a documentat modul în care efectele de pâlpâire ar putea induce migrene sau „halucinații modelate” asemănătoare călătoriilor LSD. Conrad a folosit acest efect pentru a crea scene din ce în ce mai intense, care au făcut publicul să se simtă ca într-un alt fel de realitate. Altfel spus, gândiți-vă la un film care începe liniștit, dar treptat devine tot mai tensionat, iar la final vă simțiți ca și cum ați ieșit dintr-un vis ciudat. Asta a făcut Conrad!

Primele proiecții au fost haotice. Participanții au declarat că au văzut modele geometrice, culori amețitoare și forme fantomatice, unora provocându-le greață, iar altora un fel de treziri spirituale. Au existat chiar și spectatori care nu au făcut față vizionării, astfel că au părăsit sala. Ce e drept, avertizările privind stările epileptice, acum standard, erau absente – o imprudență emblematică pentru etosul experimental al anilor 1960.

Lansat în plină revoluție psihedelică, filmul The Flicker a devenit un cult. Hipioți, artiști și psihonauți se înghesuiau la proiecții, pentru senzații și experiențe asemănătoare efectelor produse de droguri.

Jonas Mekas, „nașul cinematografiei de avangardă”, l-a considerat „călătoria supremă fără chimicale”. Cu toate acestea, Conrad s-a distanțat de comparațiile cu drogurile. „Aceasta nu este evadare”, a insistat el. „Este o oglindă îndreptată spre propria percepție”.

Psihologii au studiat efectele proiecției asupra proceselor cognitive, în timp ce armata americană a explorat luminile stroboscopice pentru controlul non-letal al mulțimilor. Totuși, moștenitorii cei mai direcți au fost regizori precum Paul Sharits, a cărui lucrare TOUCHING din 1968 a adăugat frecvențe audio stridente asaltului vizual al lui Conrad. Lucrarea lui Sharits, descrisă drept „o cădere nervoasă în 16 mm”, chinuia urechile cu o alternanță de tăcere și zgomot, sincronizată cu imagini rapide. Criticii au catalogat-o drept „tortură”, dar publicul, dornic de transcendență, a continuat să vină.

În anii 1970, The Flicker s-a confruntat cu reacții negative. Societatea Națională împotriva Epilepsiei a condamnat proiecțiile publice considerându-le periculoase, în același timp și teatrele, adăugând avertismente. Conrad, mereu iconoclast, s-a bucurat de notorietate. „Dacă este periculos, înseamnă că funcționează”, glumea el.

Păstrat astăzi în instituții precum MoMA și Harvard Film Archive, filmul este rareori prezentat în formatul său original. Curatorii îi diluează adesea impactul prin reducerea luminozității sau limitarea duratei – un compromis pe care Conrad îl disprețuia. „Este ca și cum ai cânta Beethoven pe un kazoo”, a susținut el.

Un studiu din 2021, publicat în Journal of Cognitive Neuroscience, a demonstrat că expunerea controlată la lumini intermitente poate stimula undele cerebrale alfa, asociate cu creativitatea. Această descoperire sugerează că Tony Conrad a descoperit fără intenție un mecanism de explorare a proceselor cognitive prin filmul său, The Flicker nefiind doar o operă de artă, ci și un prototip timpuriu al interfețelor creier-calculator.

Pentru cei curioși să trăiască experiența propusă de Conrad, se recomandă precauție și o vizionare în interval scurte, cu iluminare ambientală. Nu este pentru cei care au o fotosensibilitate crescută. Cu toate acestea, versiunile online reduc adesea intensitatea stroboscopică.

Surse:

https://bombmagazine.org/articles/2005/07/01/tony-conrad/

https://monoskop.org/Tony_Conrad

https://www.moma.org/artists/32487-tony-conrad

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Flicker

Vă mai recomandăm să citiți și:

Povestea statuetei lui Pazuzu, legenda care a inspirat cel mai teribil film de groază din istorie

Terence Stamp, ultimul gentleman al filmului

Top 10 filme care au schimbat cinematografia în secolul XXI

Claudia Cardinale, una dintre ultimele dive ale cinematografiei europene, s-a stins din viață