Mintea Medievală: o redescoperire a gândirii psihologice și a precursorilor psihoterapiei în Evul Mediu

Evul Mediu, adesea judecat după criterii contemporane, a făcut obiectul unor interpretări contradictorii în ceea ce privește contribuțiile sale la psihologie.

Cercetători din primele decenii ale studiului istoriei științei, precum Edwin Boring (1886–1968), psiholog american și pionier al psihologiei experimentale, sau Gregory Zilboorg (1890–1959), psihiatru rus-american, cunoscut pentru studiile sale despre istoria tratării bolilor mintale, au evidențiat limitele gândirii din acea perioadă: dominația teologiei și absența metodei empirice, factori care, în opinia lor, au frânat progresul științific. În relatările clasice, Evul Mediu a fost adesea descris ca o eră a superstiției și cruzimii, marcată de tratamente inumane aplicate bolnavilor mintal.

• Test de cultură generală. Când au fost inventate închisorile?
• Un nou studiu sugerează că oamenii arhaici erau vânători pretențioși

Totuși, cercetări recente dezvăluie o realitate mai nuanțată. Toma d’Aquino (1225-1274, teolog și filozof scolastic, doctor al Bisericii) a explorat teme precum liberul arbitru și natura sufletului, punând baze teoretice pentru psihologia ulterioară.

Transformările intelectuale ale Evului Mediu

Cu o durată de aproximativ 1.000 de ani, Evul Mediu a cunoscut schimbări sociopolitice și intelectuale semnificative. Primele „secole întunecate” (sec. V-XI) au fost marcate de instabilitate după căderea Romei, ceea ce a dus la fragmentarea cunoștințelor și la o activitate intelectuală redusă.

Cu toate acestea, în secolul al XI-lea, Europa a cunoscut o revigorare culturală, odată cu apariția universităților (Bologna, 1088), revizuirea textelor antice păstrate de savanții islamici și sintetizarea cunoașterii greco-arabe cu teologia creștină (Constantin Africanul – c. 1017-1087, a fost o figură cheie în transmiterea cunoașterii medicale arabe în Europa latină. A tradus multe texte medicale arabe, inclusiv pe cele ale lui Avicenna, care au influențat profund medicina occidentală medievală.)

Gândirea psihologică medievală

Deși psihologia ca disciplină formală nu exista, cărturarii medievali au explorat teme psihologice. Au apărut două tradiții cheie – tradiția medicală, influențată de figuri antice precum Hipocrate, Avicenna – 980-1037, medic și filozof persan, autorul Canonului medicinei – a studiat interacțiunile dintre minte și corp, legând sănătatea fizică de cea mentală, Maimonide (Moses ben Maimon, 1138-1204), filozof evreu și medic influent, a combinat filosofia greacă și arabă cu teologia iudaică. A scris despre igiena mentală, influențele emoțiilor asupra corpului și chiar despre ceea ce azi am numi stres post-traumatic în cazul soldaților, Galen – 129-216 d.Hr – deși este din antichitate, influența sa asupra medicinei medievale, inclusiv a teoriilor umorale care legau fizicul de mental, a fost masivă – și Albertus Magnus (1200-1280, călugăr și om de știință german, considerat unul dintre cei mai mari filosofi și gânditori medievali) a combinat teologia și filosofia, examinând conștiința și natura umană.

Teoria cognitivă medievală s-a inspirat din lucrarea De Anima a lui Aristotel și din conceptul de „simțuri interioare”. Opera lui Aristotel, deși densă, a fost studiată pe larg, comentatori precum Averroes (1126-1198, filozof andaluz, comentator al lui Aristotel) și Aquinas clarificând ideile sale despre percepție, memorie și raționament. Teoria „simțurilor interioare” propunea facultăți mentale specializate, modelând înțelegerea medievală a cogniției.

Boala mintală, o perspectivă cognitivă

Societatea medievală considera adesea boala mintală ca o perturbare a controlului cognitiv rațional. Nebunia era văzută ca dominarea instinctelor primare asupra rațiunii, ducând la comportamente considerate „animale”. Această perspectivă a favorizat o relativă compasiune: juriștii susțineau că persoanele cu boli mintale nu ar trebui pedepsite pentru acțiuni care nu pot fi controlate. Tratamentele se concentrau mai degrabă pe îngrijire decât pe pedepsire, reflectând o recunoaștere timpurie a tulburărilor cognitive.

Deși psihologia medievală nu dispunea de empirismul modern, discuțiile din acea perioadă despre minte, comportament și sănătatea sufletului au pus bazele dezvoltării ulterioare a domeniului. Evul Mediu a reprezentat o verigă esențială între moștenirea filosofică a Antichității și gândirea rațională a Renașterii, demonstrând că interesul pentru înțelegerea naturii umane a continuat să existe chiar și într-o epocă dominată de teologie. Pe lângă contribuțiile menționate anterior, este important de evidențiat că gânditorii medievali au pus bazele unor concepte psihologice fundamentale care au rezistat până în epoca modernă. De exemplu, discuțiile despre dualismul minte-corp, inițiate de René Descartes în secolul al XVII-lea, își au rădăcinile în dezbaterile medievale asupra relației dintre suflet și corp.

Un aspect remarcabil al psihologiei medievale îl constituie abordarea holistică a ființei umane. Spre deosebire de perspectivele ulterioare, mai analitice și compartimentate, care separau mintea, corpul și emoțiile în studii distincte, medievalii considerau că starea fizică, emoțională și spirituală sunt indisolubil legate. Această perspectivă este surprinsă în lucrări precum „Regimen sanitatis Salernitanum”, un manual medieval de sănătate care oferea recomandări atât pentru corp, cât și pentru minte. Hildegarda de Bingen (1098-1179, stareță, compozitoare, filozoafă și polimată, considerată o figură importantă a Evului Mediu) a scris mult despre interconectarea corpului, a minții și spiritului, și despre rolul „viriditas” (puterea verde, vitalitatea spirituală și fizică) în menținerea sănătății mentale și fizice, oferind o perspectivă feminină și mistică, dar relevantă.

De asemenea, în domeniul dezvoltării umane, gânditorii medievali au anticipat multe idei moderne. Hugo de Saint-Victor (1096-1141, teolog francez), în secolul al XII-lea, a propus o teorie a învățării în trei etape care amintește surprinzător de teoriile contemporane ale cogniției: Cogitatio – procesarea inițială a informației, Meditatio – reflectarea profundă, și Contemplatio – asimilarea cunoașterii.

În domeniul emoțiilor, tratatele medievale despre patimi (precum cele ale lui Thomas Aquinas) au clasificat și analizat stările afective într-un mod sistematic. Conceptul de „aegritudo” (suferință psihică) descris de Isidor din Sevilla în secolul al VII-lea poate fi considerat un precursor al teoriilor moderne despre depresie.

O altă contribuție semnificativă o reprezintă elaborarea unor tehnici terapeutice inovatoare pentru epocă. Mănăstirile medievale funcționau adesea ca spații de recuperare pentru cei cu tulburări mentale și inclusiv pentru cei care sufereau de „melancolie”, combinând rugăciunea cu activități manuale și cu expunerea la natură – o formă timpurie de terapie ocupatională. De remarcat este și faptul că în secolele XIII-XIV au apărut primele descrieri sistematice ale tulburărilor de anxietate în lucrări precum „De melancholia” ale lui Arnaldus de Villanova (1240-1311, medic și alchimist), demonstrând că, în ciuda cadrului teologic dominant, observația clinică începea să capete o formă recognoscibilă pentru ochiul modern.

Privind retrospectiv, putem afirma că psihologia medievală a reprezentat o punte indispensabilă între înțelepciunea antică și revoluția științifică ulterioară. Chiar dacă instrumentele conceptuale diferă de cele moderne, profunditatea analizelor și relevanța unor probleme abordate rămân impresionante.

Psihologia medievală, deși adesea neglijată în istoria disciplinei, oferă perspective surprinzător de moderne asupra minții umane. O contribuție esențială a acestei perioade a fost conceptualizarea memoriei ca proces activ. Mary Carruthers, specialistă în istoria medievală, evidențiază în The Book of Memory că mulți dintre cărturarii medievali dezvoltaseră tehnici sofisticate de memorare, precum „palatul memoriei” – un sistem mnemotehnic în care informațiile erau asociate cu locații și imagini vizuale într-un spațiu mental imaginat. Această metodă funcționează similar cu tehnicile moderne de memorare bazate pe imagini și organizare spațială, demonstrând o înțelegere avansată a funcționării cognitive cu mult înainte de apariția psihologiei experimentale, disciplina care studiază mintea și comportamentul prin observație și experiment riguroase.

În psihologia morală medievală, gânditori precum Toma d’Aquino au analizat lupta interioară dintre dorințele noastre și rațiune. În Summa Theologiae, acesta descrie conceptul de „appetitus sensitivus”, adică tendința noastră de a urmări plăcerile senzoriale, și modul în care rațiunea poate să o controleze. Această idee anticipează, într-un fel, conceptul freudian de „supraeul” și teoriile moderne despre autocontrol și reglare emoțională: chiar și în Evul Mediu, se încerca înțelegerea mecanismelor prin care oamenii își pot modera impulsurile și emoțiile pentru a acționa corect din punct de vedere moral.

Un alt aspect inovator îl constituie psihologia comunității în Evul Mediu. Mănăstirile funcționau ca adevărate spații terapeutice, în care izolarea, rutina și munca manuală erau folosite pentru a calma anxietatea. Practicile sugerează o înțelegere timpurie a efectelor benefice ale terapiilor prin activitate, concepte care aveau să fie validate mai târziu de cercetările științifice moderne. În plus, teoriile medievale ale percepției au depășit simplul model senzorial. Roger Bacon (1219-1292, filozof englez), în Opus Majus, a argumentat că percepția este un proces activ, influențat de experiența anterioară – un precursor al teoriei constructive a percepției din secolul XX.

În concluzie, psihologia medievală nu a fost doar un stadiu incipient al disciplinei, ci un veritabil laborator de idei cu relevanță durabilă. De la tehnici cognitive la abordări ale tulburărilor mentale, gânditorii medievali au pus bazele unor concepte pe care psihologia modernă le-a rafinat, fără a le fi creat de la zero. Recunoașterea acestei continuități ne ajută să înțelegem evoluția psihologiei ca un efort interdisciplinar permanent, aflat la intersecția dintre filosofie, medicină și spiritualitate.

Surse:

https://www.researchgate.net/publication/46387639_The_Lost_Millennium_Psychology_During_the_Middle_Ages

https://www.researchgate.net/publication/46387639_The_Lost_Millennium_Psychology_During_the_Middle_Ages

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce însemna Luna pentru oamenii din Evul Mediu?

Rețetele din Evul Mediu au multe în comun cu modul în care găteau bunicii noștri

„Oracolele cu ceapă”, un ritual practicat încă din Evul Mediu

Cum era sărbătorit Crăciunul în Evul Mediu?