Un lanț de războaie ce au prevestit Prima Mare Conflagrație Mondială

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Pe fondul înfrângerii suferite de Imperiul Otoman în Africa, în urma atacului italian din 1911-1912 în provinciile ce compun Libia de astăzi, statele din Balcani, Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru s-au coalizat pentru a-i alunga pe otomani din Peninsula Balcanică. Astfel, războiul care a debutat în Balcani în octombrie 1912 nu a mai surprins pe nimeni, doar rapiditatea cu care au fost înfrânte forțele otomane a produs reacția Marilor Puteri europene. Tratatul de Pace de la Londra, semnat la 30 mai 1913 între beligeranți, a pus capăt Primului Război Balcanic, dar l-a anunțat practic pe al doilea.

Sămânța care conținea al doilea conflict balcanic a fost plantată încă din Tratatele care au consfințit crearea Ligii Balcanice între Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru.

„În tratatul care stătea la baza alianței din martie 1912, Serbia şi Bulgaria conveniseră un plan limpede de partaj: bulgarii urmau să obțină sudul Macedoniei, inclusiv orașele Ohrida, Prilep şi Bitola.

Serbiei îi revenea Kosovo – nucleul tărâmurilor mitice sârbești şi Sangeacul din Novi Pazar. Nordul Macedoniei, inclusiv orașul important Skopje, a fost atribuit unei `zone disputate` – dacă ambele părți părți nu ajungeau la o înțelegere, erau de acord ca situația să fie arbitrată de țarul Rusiei.

Bulgarii au fost încântați de această înțelegere – mai ales că se așteptau ca rușii să fie de partea lor în chestiunea privind zona disputată”, precizează istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Nemulțumire în Serbia

Tratatul a stârnit o nemulțumire în rândul elitei politice și militare sârbe. Mulți au considerat că Serbia, prin primul-ministru Milan Milovanović, a cedat prea multe teritorii în fața Bulgariei. Printre contestarii tratatului s-au numărat și șeful statului-major general Radomir Putnik şi liderul Partidului Radical, Nikola Pašić. „După părerea mea, comenta ulterior Pašić, am cedat prea mult, sau, mai bine zis, am renunțat la anumite regiuni sârbești la care nu ar fi trebuit să renunțăm niciodată, chiar și dacă am rămas fără nicio înţelegere”.

Doar câteva luni mai târziu, în iulie 1912, Milan Milovanović a murit subit, iar conducerea guvernului, dar și a ministerului de Externe, au fost preluate de Nikola Pašić, a preluat funcțiile de prim-ministru şi ministru al afacerilor externe.

Pašić le-a cerut ambasadelor sârbești din capitalele marilor Puteri europene să definească „Vechea Serbie” ca fiind compusă și din teritoriile Prilep, Kicevo şi Ohrida, regiuni care fuseseră promise în martie Bulgariei.

„În timp ce războiul era în plină desfășurare, obiectivele sârbilor referitoare la Macedonia au fost umbrite temporar de avansarea în nordul Albaniei, care i-a făcut pe lideri să își concentreze atenția asupra posibilității de a deține un port la Adriatică. Aceasta era vechea problemă a `unificării` naționale a sârbilor: că exista perspectiva unei expansiuni în mai multe direcții care îi obliga pe factorii decidenți să aleagă. Însă, de îndată ce a devenit limpede că Austro-Ungaria nu avea nicio intenție să le permită sârbilor să pună stăpânire pe o parte din Albania, iar perspectiva de a obține un port la Adriatică s-a diminuat, liderii de la Belgrad au început să abordeze public ideea de a revizui condițiile tratatului cu Bulgaria în favoarea Serbiei”, menționează Christopher Clark.

Izbucnirea celui de Al Doilea Război Balcanic

Cum relațiile dintre Serbia și Rusia erau tot mai strânse, Bulgaria nu a mai avut încredere în medierea Imperiului Țarist. Chiar în mai 1913, Serbia a anunțat că va păstra toate provinciile din Macedonia pe care le-a cucerit. În iunie, forțele bulgare au atacat trupele sârbe din Macedonia, astfel a debutat cel de Al Doilea Război Balcanic. Pe de altă parte, Grecia avea și ea interese teritoriale în Macedonia.

„În `războiul interaliat` care a urmat, Serbia, Grecia, Turcia şi România şi-au unit forțele pentru a smulge teritoriile de pe flancurile Bulgariei. Forţele bulgare care au pătruns în Macedonia au fost stăvilite de sârbi lângă râul Bregalnica la începutul lunii iulie.

Apoi, trupele bulgare de lângă Kalimantsi din nordul Macedoniei au respins un contraatac sârb între 15 şi 18 iulie, împiedicându-i pe sârbi să invadeze vestul Bulgariei. În vreme ce frontul sârbesc bătea pasul pe loc, grecii au atacat dinspre sud, într-o campanie care avea să se transforme în sângeroasa, dar neconcludenta bătălie de la Kresna Gorge.

În același timp, atacul românilor din est, care a adus trupele române la unsprezece kilometri distanță de Sofia, a obligat guvernul bulgar să ceară un armistițiu. În urma Tratatului de Pace de la Bucureşti din 10 august 1913, Bulgaria, după multă vărsare de sânge, a pierdut majoritatea teritoriilor pe care le cucerise în primul război”, scrie Christopher Clark.

La doar un an de la încheierea celui de al Doilea Război Balcanic avea să izbucnească Primul Război Mondial în urma unei dispute între Austro-Ungaria și Serbia.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Gustav Stresemann: omul care a reconstruit Germania după Primul Război Mondial

Cu cine a negociat Ionel Brătianu intrarea României în Primul Război Mondial

Misiune în Rusia țaristă în Primul Război Mondial

Cum obținea guvernul român informații în Primul Război Mondial