Frica în politica externă: Cum s-a raportat Austro-Ungaria la Războaiele Balcanice

Mulți istorici consideră că schimbările ce au urmat în zona Balcanilor după Primul Război Balcanic au condus la declanșarea primei conflagrații mondiale. Imperiul Austro-Ungar s-a văzut pus în fața unor schimbări geopolitice și avea să reacționeze într-o manieră care a condus într-un final la declanșarea Primului Război Mondial. Inabilitatea liderilor austro-ungari de a analiza schimbările petrecute și teama de consecințele produse au dus și la dispariția Austro-Ungariei de pe harta Europei. Dar cum au privit schimbările teritoriale din Balcani factorii de decizie austro-ungari?

Conflictul care a izbucnit în Balcani în toamna anului 1912 nu a creat probleme stringente și de amploare pentru nicio altă putere europeană, cu excepția Austro-Ungariei.

• Evenimentele care au construit România: cum reținem istoria fără să o transformăm într-o listă de date
• Una dintre cele mai faimoase fosile ar ascunde un membru cu totul nou al arborelui nostru…

Victoriile rapide ale Ligii Balcanice

„Războiul este perceput aici (la Viena, n.r.) ca un moment istoric solemn. Indiferent cum se vor desfășura evenimentele, trebuie să se schimbe radical situația”, relata corespondentul „Times”, Wicklam Steed, de la Viena, în 17 octombrie 1912.

Victoriile rapide și neașteptate ale statelor ce alcătuiau Liga Balcanică, Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria, împotriva Imperiului Otoman au pus Austro-Ungaria în fața unui amalgam de probleme.

„Axioma Vienei, că Turcia trebuia să rămână în continuare forța-cheie autoritară în regiune, era în acel moment irelevantă. S-a apelat la improvizație. Situația de `conservatorism` care caracteriza vara lui 1912 trebuia abandonată; în locul ei a luat naştere o nouă programă care se concentra pe gestionarea schimbărilor care erau în curs de desfășurare în Balcani, cu scopul de a minimaliza prejudiciile aduse intereselor Austro-Ungariei.

Cuceririle teritoriale ale sârbilor erau admisibile, însă Serbia trebuia să garanteze că va avea un comportament adecvat pe viitor, de preferat printr-o formă de cooperare economică instituționalizată. (…) Pe de altă parte, Serbia nu trebuia lăsată sub nicio formă să își împingă frontierele către coasta Adriaticii. Motivul era acela că, în timp, portul sârbesc ar fi putut ajunge să fie controlat de o putere străină (Rusia, mai exact)”, scrie istoricul Christopher Clark în lucrarea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

„Balcanii aparțin popoarelor balcanice”

În urma schimbărilor teritoriale petrecute în Balcani, Austro-Ungaria a insistat ca Albania să devină și să-și păstreze statutul de stat independent. Publicată sub sloganul „Balcanii aparțin popoarelor balcanice”, această politică sprijinea interdicția ca Serbia să acapareze teritorii pe coasta Adriaticii, având în vedere că orice port pe care Belgradul l-ar fi cucerit se afla în mijlocul teritoriului locuit al Albaniei. Politica externă austro-ungară părea la acel moment destul de ipocrită, deoarece în 1908, Austro-Ungaria anexasase Bosnia și Herțegovina.

Însă la sfârșitul lunii octombrie 1912, trupele sârbești înaintau deja spre coasta albaneză. Problemele legate de statul Albaniei au părut pentru o vreme să dea naștere unui conflict mai amplu în Europa. Până la mijlocul lui noiembrie 1912, forțele muntenegrene și cele sârbe ocupaseră deja o parte din nordul Albaniei, inclusiv Lezhe, orașele portuare Medva şi Durres. Un detașament mare muntenegrean a asediat orașul Scutari.

Problema albaneză

Pe acest fundal, Austro-Ungaria a continuat să insiste asupra declarării independenței Albaniei și retragerii trupelor sârbești și muntenegrene din zonă.

„Viena era hotărâtă, dacă se impunea, să îi înlăture cu forța pe invadatori. Însă mobilizarea de probă a ruşilor, precum şi suplimentarea trupelor rusești la granița cu teritoriile Austro-Ungariei sugerau că St.-Petersburgul ar putea fi dispus să își sprijine statele satelit prin mijloace militare”, menționează Christopher Clark.

Problema albaneză a continuat să neliniștească Austro-Ungaria și să provoace tensiuni între marile puteri.

„Pe 17 decembrie 1912, problema a fost abordată în cadrul primei întruniri a ambasadorilor marilor puteri, organizată la Londra sub președinția lui Edward Grey (ministrul de Externe britanic, n.r.) pentru a rezolva problemele apărute din cauza războiului balcanic.

Ambasadorii au convenit să se înființeze un stat albanez neutru şi autonom, sub garanția comună a puterilor. După mai multe ezitări, Sazonov (ministrul de Externe rus, n.r.) a acceptat cazul autonomiei albanezilor. Însă stabilirea frontierelor noului stat s-a dovedit a fi o chestiune discutabilă. (…)

Până în martie 1913, problema graniței albanezo-sârbă a fost cel puțin teoretic – rezolvată în mare”, precizează Christopher Clark.

Însă, Austro-Ungaria a început să vadă în Serbia tot mai mult un dușman care îi șubrezea influența și interesele în zona Balcanilor. Cum și în cel de-Al Doilea Război Balcanic, Serbia s-a aflat printre țările învingătoare, percepția austro-ungarilor s-a întărit și mai mult.

Astfel, în vara anului 1914, după atentatul de la Sarajevo, Austro-Ungaria a considerat că sosise momentul oportun să tranșeze „problema” cu Serbia. Factorii de decizie austro-ungari s-au înșelat amarnic și au târât întreaga lume într-un război mondial ce a condus într-un final și la dispariția Imperiului ca stat pe harta Europei.

Vă mai recomandăm să citiți și:

În urmă cu 108 ani avea loc cea mai mare bătălie de pe Frontul românesc din Primul Război Mondial: „Mărăşeşti fu mormântul iluziilor germane”

„Mormântul iluziilor germane”. Înfrângerile ruşinoase pe care nemţii le-au suferit în România în Primul Război Mondial

Gustav Stresemann: omul care a reconstruit Germania după Primul Război Mondial

Cu cine a negociat Ionel Brătianu intrarea României în Primul Război Mondial