Teoria atașamentului: De ce modul în care am fost iubiți în copilărie ne decide relațiile din prezent?

În anii 1950, psihologul britanic John Bowlby (1907–1990) a schimbat considerabil felul în care înțelegem dezvoltarea umană. Observând copiii separați de părinți în timpul războiului, Bowlby a remarcat faptul că reacțiile lor la pierdere nu erau simple proteste emoționale, ci răspunsuri ale unui sistem biologic menit să mențină apropierea de figurile de îngrijire. A numit acest sistem atașament, iar teoria lui avea să devină una dintre cele mai influente în psihologia modernă.

Pentru Bowlby, atașamentul nu era un comportament învățat, ci un mecanism înnăscut, la fel de fundamental ca respirația. Copiii care trăiesc în relații stabile și predictibile dezvoltă ceea ce cercetătorii numesc atașament sigur, o bază emoțională care le permite să exploreze lumea cu încredere. Ideea contrazicea teoriile dominante ale epocii, care considerau relațiile timpurii drept secundare față de instincte sau nevoi biologice.

• Obiceiuri financiare sănătoase: Cum învingem inflația?
• Dependența de iubire este tulburare reală sau etichetă înșelătoare?

În anii 1960, colaborarea cu psihologul american Mary Ainsworth a consolidat și mai mult teoria. Studiile ei din Uganda și Baltimore au dus la dezvoltarea procedurii „Strange Situation”, care evalua modul în care copiii reacționau la separarea și revenirea mamei. Ainsworth a identificat trei tipare principale: atașament sigur, evitant și anxios-ambivalent, fiecare reflectând felul în care copilul a învățat să interpreteze disponibilitatea emoțională a îngrijitorului.

Ceea ce a surprins comunitatea științifică a fost faptul că aceste tipare nu rămân în copilărie, ci se extind în adolescență și maturitate. În 1987, psihologii Cindy Hazan și Phillip Shaver au arătat, într-un studiu devenit clasic, că stilurile de atașament se regăsesc aproape identic în relațiile romantice ale adulților. Oamenii cu atașament sigur tind să construiască relații stabile și flexibile, cei cu atașament anxios trăiesc intens frica de abandon, iar cei evitanti preferă distanța, pentru a nu simți vulnerabilitate.

Ulterior, lucrările coordonate de Cassidy & Shaver (2016) au demonstrat că stilurile de atașament influențează nu doar relațiile intime, ci și reziliența emoțională, modul în care gestionăm conflictele sau capacitatea de a cere sprijin. Alte cercetări, precum sinteza realizată de Mikulincer & Shaver (2019), au arătat că atașamentul sigur este asociat cu sănătate mentală mai bună, empatie crescută și abilitatea de a regla stresul, în timp ce nesiguranța relațională poate amplifica anxietatea, gelozia și comportamentele defensive.

Stilurile de atașament nu sunt categorii fixe, ci tipare adaptative dezvoltate în funcție de experiențele din copilărie. Un copil care primește răspunsuri coerente și empatice învață că lumea este un loc sigur; unul care se lovește de indiferență sau respingere învață să se protejeze prin retragere, iar unul expus inconsistenței devine hipervigilent la orice schimbare de ton, privire sau dispoziție. Aceste strategii, utile în copilărie, devin la maturitate repere prin care interpretăm iubirea, critica sau absența.

De exemplu, un adult cu atașament sigur poate vorbi despre propriile nevoi fără teamă și poate tolera diferențele. Unul evitant poate prefera autonomia extremă, evitând discuțiile emoționale, iar unul anxios poate interpreta tăcerea unui partener drept semn iminent de respingere. Cercetările arată că aceste tipare prezic nu doar satisfacția relațională, ci și modul în care oamenii reacționează la stres, rezolvă conflicte sau se raportează la propria valoare.

Cum se pot vindeca tiparele de atașament?

Un element esențial al teoriei moderne este faptul că, deși stilurile de atașament se formează în primii ani de viață, ele sunt totuși maleabile. Primele legături influențează puternic evoluția emoțională, dar nu fixează ireversibil destinul afectiv al unei persoane. Relațiile ulterioare – prietenii stabile, parteneri empatici, mentori sau terapeuți – pot remodela tiparele inițiale, iar studiile contemporane (Fraley, 2019; Pietromonaco & Beck, 2019) arată clar că experiențele repetate de siguranță, predictibilitate și validare reduc reactivitatea anxioasă și întăresc sentimentul de încredere. Terapia centrată pe atașament, în special Emotionally Focused Therapy, ajută adulții să recunoască tiparele automate de apărare (distanțarea, critica, frica de abandon) și să le înlocuiască treptat cu comportamente ancorate în autonomie și conectare. În același timp, practica reflecției conștiente, stabilirea limitelor și comunicarea vulnerabilă – susținute și de cercetările lui Mikulincer & Shaver – facilitează transformarea unui atașament insecur într-unul mai sigur, demonstrând că vindecarea este posibilă de-a lungul întregii vieți.

Așadar, la aproape un secol de la primele observații ale lui Bowlby, studiile continuă să confirme intuiția sa inițială: felul în care am fost iubiți prima dată influențează felul în care iubim tot restul vieții. Iar înțelegerea acestor mecanisme ne permite, astăzi, nu doar să explicăm, ci și să transformăm modul în care ne conectăm.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/John-Bowlby

https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_attachment_theory

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC4845754/

https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S2352250X18300113

Vă mai recomandăm să citiți și:

Teoria migrației din Paleolitic, sub semnul întrebării. Ce au descoperit acum arheologii?

Suntem cu un pas mai aproape de „teoria totului”, anunță fizicienii

Dovezi pentru teoria lui Stephen Hawking despre găurile negre ar fi fost găsite pe Pământ

„Cina cea de Taină” a lui Leonardo Da Vinci. Codul ascuns care contestă teoria Sfântului Graal