Omul care a interzis genetica: cum Trofim Lîsenko, favoritul lui Stalin, a provocat foamete și dezastru științific

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Trofim Lîsenko (1898–1976), agronom sovietic favorizat de Stalin, a promovat cu obstinație o serie de concepții care respingeau genetica modernă și susțineau, în mod eronat, că trăsăturile dobândite de plante pot fi moștenite. Prin influența sa politică, aceste idei au subminat atât genetica, cât și agricultura în URSS, transformând biologia într-un domeniu în care ideologia dicta adevărul, iar observația și dovezile erau ignorate. În ciuda poziției sale privilegiate, teoriile pseudoștiințifice ale lui Lîsenko au blocat progresul cercetării și au avut consecințe devastatoare: persecutarea geneticienilor care susțineau genetica mendeliană (știința bazată pe legile lui Gregor Mendel privind moștenirea trăsăturilor prin gene), eșecuri repetate în agricultură și foamete în unele regiuni ale Uniunii Sovietice.

Născut la 29 septembrie 1898 în Karlovka, Ucraina, într-o familie de țărani, Lîsenko a învățat să citească și să scrie abia la 13 ani. Chiar și așa, ambiția l-a împins departe: a absolvit Institutul Agricol din Kiev și s-a impus în scurt timp ca agronom, intrând în atenția regimului sovietic. În 1927, Lîsenko a introdus tehnica de „vernalizare”, prin care semințele erau expuse la temperaturi scăzute pentru a stimula germinarea, fără a folosi îngrășăminte chimice. Propagată drept o realizare revoluționară, metoda sa a fost susținută de Stalin, în ciuda lipsei unor dovezi științifice solide. În 1940, Lîsenko a preluat conducerea Institutului de Genetică al Academiei de Științe a Uniunii Sovietice, în același timp fiind numit și în funcția de președinte al Academiei de Științe Agricole.

Ideile lui contraveneau principiilor fundamentale ale geneticii moderne. În loc să accepte legile moștenirii genetice și selecția naturală, Lîsenko promova o formă de Lamarckism, susținând că trăsăturile dobândite de organisme pe parcursul vieții pot fi transmise urmașilor. Această viziune se armoniza cu ideologia marxist-leninistă, care accentua rolul mediului și al condițiilor sociale în modelarea caracterului și funcțiilor organismelor.

Perioada de maximă influență a lui Lîsenko a fost 1948–1953, când a impus un adevărat regim de teroare asupra biologiei sovietice. A denunțat genetică modernă, iar cercetătorii care se opuneau ideilor sale erau considerați „dușmani ai poporului”, fiind arestați, trimiși în lagăre sau chiar executați. Cazul botanistului Nikolai Vavilov, care a murit în detenție în 1943, este emblematic pentru cruzimea sistemului Lîsenkoist. Întreaga Uniune Sovietică a fost supusă unei pseudostiințe ideologice, înlocuind cercetarea reală cu doctrine dictate de partid. (Nikolai Vavilov a fost un renumit genetician și agronom rus, fondator al teoriei centrului de origine a plantelor cultivate, cunoscut pentru dedicarea sa în colectarea și conservarea diversității genetice a culturilor pentru securitatea alimentară globală. De-a lungul carierei, Vavilov a organizat numeroase expediții internaționale, vizitând Asia, Africa, Europa și America Latină, colectând împreună cu echipa sa peste 200.000 de mostre de semințe de plante agricole. Centrul pe care l-a fondat, astăzi cunoscut sub numele de Institutul Vavilov pentru Cercetarea Plantelor, păstrează în prezent aproximativ 380.000 de mostre de semințe, devenind unul dintre cele mai importante depozite de biodiversitate agricolă din lume.)

Implementarea ideilor lui Lîsenko nu a rămas doar la nivel teoretic; consecințele practice asupra agriculturii sovietice fiind dezastruoase. Fermierii erau obligați să aplice metodele sale, ignorând cunoștințele tradiționale sau rezultatele experimentelor reale, ceea ce a dus la scăderea recoltei și la foamete în unele regiuni. Blocarea geneticii mendeliene a împiedicat dezvoltarea unor culturi rezistente la secetă sau dăunători, afectând milioane de oameni. În același timp, teroarea Lîsenkoistă asupra cercetătorilor a eliminat generații de savanți talentați, iar impactul asupra biologiei sovietice a fost simțit decenii întregi.

În ciuda eșecurilor evidente și a foametei agronomice cauzate de implementarea ideilor sale, Lîsenko a rămas o figură influentă până la moartea sa, în 1976. După moartea lui Stalin în 1953, puterea lui a început să scadă, iar în 1964 a fost înlăturat oficial de la conducerea biologiei sovietice. Totuși, pagubele erau deja făcute: politicile sale au blocat progresul geneticii și au afectat generatii de fermieri și cercetători.

Pe lângă efectele directe asupra agriculturii, Lîsenkoismul reprezintă un avertisment asupra pericolelor ideologizării științei. Experiența sovietică arată cum politica poate distorsiona metodele și concluziile științifice, iar cercetarea devine un instrument al puterii, nu al adevărului. Studiul acestei epoci subliniază importanța independenței științifice și a evaluării riguroase a dovezilor, reamintindu-ne că progresul nu poate fi subordonat doctrinei politice.

Astăzi, Lîsenko este un simbol al abuzurilor ideologice în știință. Cazul său oferă lecții valoroase pentru întreaga comunitate academică și pentru societate: știința trebuie să rămână ghidată de observație, experiment și dovezi, iar amestecul politic nu face decât să submineze atât cunoașterea, cât și bunăstarea oamenilor.

Surse:

https://ethos.lps.library.cmu.edu/article/id/560/

https://www.britannica.com/biography/Trofim-Lîsenko

https://www.theatlantic.com/science/archive/2017/12/trofim-Lîsenko-soviet-union-russia/548786/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Materiale inteligente, terapii genetice și baterii cu sodiu: tehnologiile care au scris istorie în anul 2025

Pentru prima dată, cercetătorii au transferat un comportament de la o specie la alta prin editarea genetică

Dieta mediteraneană ar putea reduce riscul genetic de Alzheimer

Primul păianjen modificat genetic din lume produce fire de mătase roșii fluorescente