Negocieri tensionate la București: „De ce guvernul d-voastră nu a distrus cele două nave germane care au intrat în Bosfor?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În mai 1916, contele de Saint-Aulaire a fost numit ambasador al Franței la București, primind o misiune extrem de dificilă: să convingă România să intre în Primul Război Mondial de partea aliaților. Sarcina nu era deloc ușoară, mai ales în contextul în care trebuia să negocieze cu prim-ministrul de atunci, Ionel Brătianu. Încă de la una dintre primele lor întrevederi, Brătianu i-a adresat ambasadorului francez un rechizitoriu aspru privind politica aliaților în zona Constantinopolului și a Balcanilor.

Deși a fost bine primit de societatea românească, cât și de o bună parte a clasei politice de la București, primele întâlniri ale contelui de Saint-Aulaire cu prim-ministrul Ionel Brătianu au fost deosebit de tensionate. Saint-Aulaire avea misiunea clară de a atrage România în război de partea aliaților (Franța, Marea Britanie, Imperiul Țarist și Italia). În schimb, Brătianu căuta să obțină prin negocieri dificile de la aliați cele mai bune condiții pentru a intra în război. Astfel, negocierile au tărăgănat vreme de doi.

Saint-Aulaire: „Brătianu a subliniat la pasivul nostru o greşeală de neiertat, cu urmări incalculabile”

Bineînțeles, tensiunea acestor negocieri s-a răsfrânt la început și asupra relațiilor dintre Brătianu și Saint-Aulaire. Brătianu i-a reproșat amabsadorului francez că deși presa din Franța îl numește „omul ocazilor pierdute”, de fapt, cei care au ratat prin inacțiune un mare moment au fost aliații.

„În timp ce vorbea de Franţa cu mai puţină asprime decât de celelalte ţări – povestește Saint-Aulaire –, Brătianu sublinia la pasivul nostru o greşeală de neiertat, cu urmări incalculabile – o greşeală relevată şi de istoria imparțială.

`Unul din ziarele dumneavoastră mă numeşte omul ocaziilor pierdute, pentru că, prin tărăgănelile mele, aş fi lăsat să treacă de mai multe ori clipa când, pusă în cumpănă, ponderea armatei române ar fi fost decisivă. Eu consider că jocul ipotezelor retrospective este înșelător. Dar de fapt, iată o ocazie pierdută care nu este o ipoteză, ci o certitudine, considerată ca atare de toți criticii militari.

De ce oare, în prima săptămână de război, guvernul dumneavoastră a lăsat două crucișătoare germane, Goeben şi Breslau, să ancoreze în linişte în dreptul Constantinopolului, în timp ce escadra dumneavoastră din Mediterana, de douăzeci de ori mai puternică, ar fi putut să le împiedice să intre în Dardanele sau, şi mai bine, să le urmărească și să le scufunde în Bosfor? `”, îl întreba Brătianu pe ambasadorul francez.

„Pentru dumneavoastră ar fi însemnat să câştigaţi războiul în şase luni”

Ionel Brătianu a continuat dialogul și i-a spus contelui de Saint-Aulaire că dacă flotele aliate interveneau și scufundau cele două nave de luptă germane, această măsură era un mijloc sigur de a menține neutralitatea Turciei și Bulgariei, aliatele Germaniei la momentul discuței, „de a salva Serbia menită a fi strivită, de a atrage Grecia şi România împotriva Puterilor Centrale, de a garanta libertatea comunicațiilor dumneavoastră cu Rusia, trăinicia alianţei dumneavoastră al cărei randament l-aţi fi dublat.

Pentru dumneavoastră ar fi însemnat să câştigaţi războiul în şase luni”, i-a reproșat Brătianu ambasadorului francez.

„Este o ruşine, o îndoită ruşine: faptul că un mare comandant a comis o astfel de trădare”

În memoriile sale, contele de Saint-Aulaire afirmă că s-a simțit „stingher” în fața probelemei ridicate de Brătianu. „Ştiam numai, şi constatam la Bucureşti, că această slăbiciune iniţială constituia o ipotecă apăsătoare pentru acţiunea noastră în est”, mai nota Saint-Aulaire.

Ambasadorul francez i-a relatat apoi discuția pe care a avut-o cu Ionel Brătianu, atașatului naval francez în România, marchizul Hubert de Belloy. Acesta a adus unele clarificări ale inacțiunii flotei franceze din Mediterana în momentul în care cele două nave germane au pătruns în strâmtoarea Bosfor.

„Ataşatul meu naval, comandantul de Belloy, fost ataşat naval la Sankt-Petersburg, căruia îi destăinuisem această convorbire, mi-a dat cheia enigmei:

`Este o ruşine, o îndoită ruşine: faptul că un mare comandant a comis o astfel de trădare comparabilă cu cea a lui Bazaine la Metz (mareșalul francez Achille Bazaine a capitulat în fața germanilor în 1870, n.r.), şi acela că nu a fost pedepsit, când ar fi trebuit condamnat de un consiliu de război şi împuşcat.

Acest şef, amiralul Lapeyrère, comandantul escadrei din Mediterana, sau mai curând al escadrelor, pentru că cea engleză, deşi subcomanda amiralului Townbridge, era plasată ierarhic tot subordinele sale, dispunea de cea mai formidabilă armată navală din lume şi de crucişătoare mai rapide şi mai puternice decât Goeben şi Breslau, ai căror comandanţi erau aşa de siguri căvor pieri, încât au trimis lumii pe calea undelor testamentul lor.

El se pretinde constrâns de instrucţiuni care-i dau sarcina să apere transportul Corpului 19 din Algeria în Franţa, ca şi cum n-ar fi avut mijloacele să distrugă crucişătoarele germane şi să-şi îndeplinească şi această misiune, şi ca şi cum calea cea mai bună de a o îndeplini nu era să dea un exemplu`”, i-a explicat Belloy lui Saint-Aulaire de ce flota aliată nu a intervenit pentru a distruge cele două nave de luptă germane care au ajuns în Bosfor.

În cele din urmă, contele de Saint-Aulaire a reușit, prin negocieri, să convingă România să intre în război. Ulterior, ambasadorul francez a devenit unul dintre cei mai fervenți susținători ai cauzei României, atât pe durata conflictului, cât și după încheierea acestuia.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Semnalul dat în România pentru intrarea în Primul Război Mondial: „Ne-am dat seama cu toții că ceva se schimbase”

Bucureștiul, sub bombele zeppelinelor germane

Primul-ministru Ion I.C. Brătianu către ambasadorul francez: „Rusia nu scapă niciun prilej ca să ne sporească neîncrederea”

Cum a ajuns un ofițer de informații francez să lucreze direct cu primul-ministru al României?