Un Soiuz pentru secolul XXI

Daca ESA si Japonia vor semna pentru Kliper, ele nu vor mai fi nevoite nici sa se bazeze pe locul suplimentar din capsula Soiuz, nici sa astepte ca NASA sa-si repare naveta. Soiuz si-a castigat respectul in Europa, iar succesoarea ei va fi mult mai tentanta decat orice ar putea oferi NASA in momentul de fata. In decembrie 2005, seful ESA, Jean-Jacques Dordain, s-a intalnit cu oficialii rusi si le-a spus: "In urmatoarele luni, voi face tot ce-mi va sta in putinta pentru a asigura o participare larga a statelor noastre membre la programul Kliper."

Se asteapta ca guvernul Rusiei sa investeasca masiv in Kliper, dar, pana la urma, esentiala va fi investitia straina, programul fiind estimat la aproximativ 3 miliarde de dolari.

• Creierul are mai multe sisteme de apărare decât am crezut, indică un studiu
• Cât timp ar putea trăi pe Marte microbii de pe Pământ?

Nimic nu este foarte nou si foarte complicat in proiectul Kliper. Ceea ce pare un produs nou reprezinta in realitate doar o imbunatatire a tehnologiei pe care Rusia o foloseste deja; acesteia i se vor adauga un modul de andocare si preluarea sarcinilor transportoarelor de marfa Progress.

Misiuni selenare
Kliper nu este proiectat doar pentru activitati ce vizeaza pastrarea legaturii cu Statia Spatiala Internationala. "Ar putea, de asemenea, sa fie folosit pentru explorarea Lunii", a precizat Thirkettle. "Un vehicul cu echipaj ar putea fi combinat cu un modul lunar si cu un transportor de marfa pe orbita Pamantului, rezultat care va depasi asteptarile pe care le are NASA de la CEV." Faptul va fi benefic si pentru programele americane, intrucat concurenta nu va face decat sa ambitioneze NASA.

Navetele Kliper ar putea fi lansate cu ajutorul unor versiuni ale rachetelor Soiuz apropiate de cele ce au propulsat pe orbita Sputnikul sau pe Iuri Gagarin. Problema care se pune este aceea a greutatii, racheta Soiuz cantarind 8 tone, iar Kliper 13. Din aceasta cauza, s-ar putea recurge la alte variante, cum ar fi racheta Zenit, construita in Ucraina, sau Angara-A3, care va fi dezvoltata pentru lansarea satelitilor comerciali. Totul depinde de banii pe care ESA, Japonia si alte tari vor fi dispuse sa-i investeasca in acest program.

Intre timp, Kliper ar putea fi lansat pe o orbita joasa, la 200 km, unde ar putea fi cuplat cu un remorcher Parom care va stoca suficient combustibil pentru cateva calatorii spre Statia Spatiala Internationala.

Oricare ar fi deznodamantul, un lucru e sigur: Rusia nu este pregatita sa cedeze suprematia spatiala americanilor.

Corpul zburator
Asa-numitele corpuri zburatoare – navete cu aripi de dimensiuni reduse si cu pantece plat – s-au aflat multa vreme pe plansetele proiectantilor. In anii ’90, NASA a cheltuit peste 500 de milioane de dolari pentru Lockheed Martin X-33, o naveta spatiala ce ambitiona sa fie lansata si sa aterizeze ca o singura piesa, fara a se mai recurge la rachete purtatoare sau la rezervoare externe. Proiectul a fost abandonat pentru ca Lockheed n-a reusit sa realizeze rezervoare de combustibil suficient de usoare. Construirea unei mininavete, X-38, a fost de asemenea abandonata, in ciuda unui test de aterizare cu parasute reusit. X-38 se baza pe un program de cercetare din anii ’60 si ar fi urmat sa fie utilizata ca naveta de salvare pentru Statia Spatiala.

In anii ’80, regimul comunist din Rusia a proiectat un aparat, Buran, care arata exact ca o naveta spatiala americana. Acesta urma sa fie propulsat in spatiu cu ajutorul giganticei rachete in doua trepte Energia (lansata pentru prima oara la 15 mai 1987, de pe cosmodromul Baikonur). Proiectul a fost abandonat dupa doar un zbor de test fara echipaj. Mininaveta Hermes, proiectata de ESA, a ramas si ea la stadiul de prototip, din lipsa de fonduri, in timp ce Japonia si-a propus sa incerce o constructie proprie. Corpurile zburatoare inca nu si-au spus ultimul cuvant.

Kliper – numaratoarea inversa
Nu exista inca informatii precise despre primul zbor al navetei Kliper, dar programul ar putea arata cam asa:
2006. Negocieri cu potentiali parteneri europeni si japonezi care sa finanteze proiectul
2008. Finalizarea proiectului. Testarea sistemului de aterizare cu prototipuri
2010. Primul zbor-test fara echipaj uman
2011. Zboruri de rutina spre Statia Spatiala, cu echipaj si cu incarcatura
2015. Posibile misiuni, folosind Luna ca statie intermediara

Exista o idee preconceputa conform careia
tehnologia spatiala ruseasca este cam depasita. E drept, e ceva mai
simpla decat cea americana, dar functioneaza mai bine. Rachetele
americane trec inca printr-un program de imbunatatire, iar
perspectivele lor sunt limitate, in timp ce Statia Spatiala
Internationala depinde si astazi de capsulele Soiuz si de
transportoarele de marfa Progress.

Primele teste de zbor ale navetelor sovietice
Soiuz, efectuate la 23 aprilie 1967, s-au soldat cu un dezastru:
cosmonautul Vladimir Komarov a murit in momentul cand, la
aterizare, parasutele au ramas inchise, iar capsula s-a facut una
cu pamantul. La 21 iunie 1971, Gheorghi Dobrovolski, Vladislav
Volkov si Victor Pataiev s-au sufocat literalmente in capsula, la
intoarcerea acasa dupa un zbor cu prima statie spatiala ruseasca,
Saliut 1.

De atunci, programul Soiuz a vizat imbunatatirea partii electronice
si a designului exterior. In ultimii 35 de ani, au avut loc mai
bine de o suta de misiuni, dintre care doar doua au intampinat
probleme (in 1975 si 1983).

Siguranta inainte de
toate
In cele 110 misiuni Soiuz au murit patru cosmonauti. In cele 107
zboruri ale navetelor americane si-au pierdut vietile 14 persoane.
In ianuarie 2004, George W. Bush a anuntat ca, pana in 2010, NASA
va renunta la aparatele spatiale „clasice” si le va inlocui cu
vehicule de explorare cu echipaj (CEV – Crew Exploration Vehicles).
Dupa doi ani, insa, proiectul american este pe cale de a fi
abandonat, din cauza costurilor ridicate si a ambitiilor legate de
proiectatele misiuni spre Luna si spre Marte. In aceste conditii,
tot mai multi specialisti ridica intrebarea daca nu cumva Rusia
este un furnizor de tehnologie spatiala mai credibil din punctul de
vedere al performantelor si al costurilor.

NASA in incurcatura
Lucrand cu NASA la construirea unor statii spatiale proprii, Europa
si Japonia au avut experiente oarecum dezamagitoare. Nici Japonia
si nici Europa nu sunt interesate de CEV, pentru ca este putin
probabil ca o alta agentie spatiala in afara de NASA sa joace vreun
rol semnificativ in dezvoltarea acestor zboruri (se stie ca NASA
nu-si dezvaluie altor state tehnologia de ultima ora). In aceasta
privinta, Alan Thirkettle, director de dezvoltare a zborurilor
umane la Agentia Spatiala Europeana (ESA), afirma fara ocol: „Dorim
o cale independenta de acces la Statia Spatiala
Internationala”.

Cea mai potrivita varianta pentru ESA ramane
programul Soiuz. Actualmente, capsula ruseasca poate transporta
trei persoane (dintre care doi piloti rusi) si nu este
refolosibila, pentru ca aterizarea este dura. Constructorii
capsulei Soiuz (RSC-Energia Corporation) cred insa ca au gasit o
idee mai buna. La Expozitia Aerului de la Paris, de anul trecut, ei
au prezentat proiectul unui nou vehicul spatial, numit Kliper –
operatiune menita sa atraga investitorii straini. Kliper va fi
construit pe bazele vechii capsule Soiuz, dar va avea sase locuri,
iar nucleul componentelor va fi reutilizabil. Proiectul este propus
in doua variante: de corp zburator si de avion spatial, acesta din
urma dotat cu o pereche de aripi de dimensiuni reduse, care sa faca
revenirea pe Pamant controlabila. Racheta va putea fi folosita ca
transportor de marfa intre Terra si Statia Spatiala Internationala,
dar si in misiuni selenare ori care vor folosi Luna drept escala in
calatoriile spre Marte.