Sirenele din „Odiseea” nu erau femei cu coadă de pește! Cum arătau, de fapt, monștrii lui Homer (P)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Uitați de sirenele frumoase, cu părul lung și coada strălucitoare de pește! În urmă cu aproape 3.000 de ani, creaturile care încercau să-l ademenească pe Ulise spre moarte arătau cu totul altfel în imaginația artiștilor greci: aveau trupuri de păsări, aripi, gheare și capete omenești. Unele erau reprezentate chiar cu barbă! În „Odiseea” lui Homer, sirenele nu promiteau dragoste sau plăceri trupești, ci ceva mult mai periculos: cunoașterea tuturor secretelor lumii. Iar în jurul lor nu se aflau scoici și perle, ci grămezi de oase și trupuri omenești în descompunere.

Sirenele lui Homer aveau aripi și gheare, nu cozi de pește

Imaginea sirenei care își piaptănă părul pe o stâncă, în timp ce marinarii o privesc fascinați, este atât de cunoscută încât pare să fi existat dintotdeauna. Numai că sirenele din mitologia greacă timpurie erau foarte diferite de creaturile marine din filmele și poveștile moderne. În reprezentările artistice ale Antichității, ele apăreau ca ființe hibride, cu trupuri de păsări și capete umane, uneori având și brațe omenești. Aripile și ghearele le apropiau mai degrabă de păsările sălbatice decât de pești.

Povestea întâlnirii dintre Ulise și sirene apare în „Odiseea”, epopeea lui Homer care deschide colecția „Cărți Fundamentale” de la Editura Litera. Este unul dintre episoadele în care eroul grec trebuie să învingă nu prin forță, ci prin inteligență, pregătire și capacitatea de a-și controla propriile dorințe. Începe și tu colecția și comandă primul volum aici!

Există însă un detaliu esențial: Homer nu descrie nicăieri înfățișarea sirenelor. În cântul XII al „Odiseei”, poetul vorbește despre vocile lor, despre cântecul fermecător și despre pericolul pe care îl reprezintă, dar nu precizează dacă aveau pene, aripi sau cozi de pește. Imaginea femeilor-păsări provine din reprezentările artistice grecești, care s-au răspândit în perioada arhaică.

Muzeele păstrează numeroase asemenea exemple. La Walters Art Museum din Baltimore se află o cupă grecească din secolul VI î.Hr., decorată cu sirene reprezentate ca păsări cu capete omenești. Alte obiecte antice arată cât de răspândită era această înfățișare, care astăzi ni s-ar părea mai apropiată de imaginea unui monstru decât de cea a unei femei seducătoare.

Unele sirene din Grecia antică aveau barbă! Cum s-a schimbat imaginea monștrilor

O surpriză și mai mare vine din studiul reprezentărilor antice. Potrivit specialiștilor de la Metropolitan Museum of Art din New York, primele imagini ale sirenelor nu aveau întotdeauna trăsături exclusiv feminine. Există reprezentări arhaice în care aceste creaturi hibride au barbă, ceea ce contrazice complet imaginea modernă a unor femei de o frumusețe răpitoare.

Povestea completă a călătoriei poate fi citită în „Odiseea”, primul volum al colecției „Cărți Fundamentale” de la Editura Litera, care poate fi achiziționat individual sau în cadrul abonamentului la colecție.

Un vas grecesc din Beoția, datat în secolul VI î.Hr., oferă un asemenea exemplu. În arta greacă ulterioară, mai ales începând cu secolul V î.Hr., reprezentările feminine au devenit dominante. Sirenele au căpătat treptat chipuri de femei, dar și-au păstrat multă vreme trupurile și aripile de păsări.

Așadar, înfățișarea sirenelor nu a fost aceeași în toate epocile. Artiștii le-au transformat în funcție de tradițiile și de gusturile vremii. Pentru grecii antici, ele erau făpturi supranaturale asociate cu moartea și cu puterea cântecului, nu personaje romantice din adâncurile mării.

Cântau într-o pajiște plină de cadavre și îi ademeneau pe marinari spre moarte

În „Odiseea”, Circe este cea care îl avertizează pe Ulise asupra pericolului reprezentat de sirene. Vrăjitoarea, alături de care eroul petrecuse aproximativ un an, îi explică faptul că orice om care se apropie de ele și le ascultă cântecul riscă să nu se mai întoarcă niciodată la soție și copii.

Locul în care se află sirenele este descris într-un mod sinistru. Creaturile stau într-o pajiște, iar în jurul lor se găsesc grămezi de oase omenești și rămășițe ale trupurilor aflate în descompunere. Nu este un peisaj romantic, ci unul al morții.

Homer nu explică exact cum își ucid sirenele victimele. Nu spune că le devorează, că le îneacă sau că le sfâșie cu ghearele. Pericolul este legat de cântecul lor irezistibil, care îi face pe marinari să uite de orice altceva și să se îndrepte spre ele. Imaginea este cu atât mai înfricoșătoare cu cât sirenele nu au nevoie să urmărească pe nimeni. Victimele vin singure, atrase de ceea ce aud.

Cititorii pot descoperi întreaga scenă în cântul XII al „Odiseei”, disponibilă în colecția „Cărți Fundamentale” de la Editura Litera. Dincolo de aventura propriu-zisă, episodul ascunde o reflecție despre tentație și despre pericolele dorinței de a obține ceva cu orice preț.

Sirenele nu îi promiteau lui Ulise dragoste, ci toate secretele lumii

Poate cel mai surprinzător detaliu al poveștii este conținutul cântecului. În reprezentările moderne, sirenele îi seduc pe marinari prin frumusețe și promisiuni erotice. La Homer, însă, tentația este intelectuală. Când corabia lui Ulise se apropie, sirenele îl strigă pe nume și îl invită să se oprească pentru a le asculta. Îi spun că știu tot ce au îndurat grecii și troienii în timpul războiului și tot ce se întâmplă pe pământ. Mai mult, promit că acela care le ascultă cântecul va pleca având mai multă cunoaștere.

Este o capcană perfectă pentru Ulise. Eroul este cunoscut pentru inteligență, curiozitate și dorința de a descoperi lumea. A supraviețuit întâlnirilor cu ciclopi, vrăjitoare și alte creaturi extraordinare, iar acum i se oferă posibilitatea de a afla lucruri inaccesibile muritorilor. Sirenele nu încearcă să-l cucerească prin frumusețea trupurilor, ci prin promisiunea unei înțelepciuni absolute. Tocmai această promisiune îl face vulnerabil.

În interpretările literare moderne, cântecul lor a fost asociat cu tentația cunoașterii interzise și cu pericolul de a sacrifica totul pentru satisfacerea curiozității. Sirenele pot fi privite ca o versiune întunecată a Muzelor, divinitățile care inspirau poeții și le ofereau acces la poveștile trecutului.

Ulise și-a astupat oamenii cu ceară și a cerut să fie legat de catarg

Circe îi oferă lui Ulise o soluție ingenioasă pentru a supraviețui. Eroul trebuie să astupe urechile însoțitorilor săi cu ceară de albine, astfel încât aceștia să nu audă cântecul sirenelor. Dacă dorește să asculte el însuși, trebuie să fie legat de catargul corabiei și să le poruncească oamenilor să nu îl dezlege, indiferent cât de insistent le-ar cere acest lucru.

Ulise respectă instrucțiunile. Încălzește și frământă ceara, apoi le astupă urechile marinarilor. Aceștia îl leagă de catarg, iar corabia se apropie de locul în care cântă sirenele. Când le aude vocile, eroul este cuprins de dorința de a se apropia. Le face semne oamenilor să-l elibereze, dar aceștia nu îl ascultă. Dimpotrivă, doi dintre însoțitori îi strâng și mai bine legăturile. Corabia trece mai departe, iar Ulise supraviețuiește fără să fi fost nevoit să renunțe la experiența cântecului.

Scena a devenit celebră și în psihologia deciziilor și în economia comportamentală. Expresia „contractul lui Ulise” desemnează o strategie prin care o persoană își limitează dinainte opțiunile pentru a evita o alegere impulsivă ulterioară. Eroul știe că nu va putea rezista tentației în momentul în care aceasta apare, așa că ia măsuri înainte de a se confrunta cu ea.

Cum au devenit sirenele femei cu coadă de pește? Transformarea s-a produs în Evul Mediu

Dacă sirenele erau reprezentate în Antichitate ca femei-păsări, de unde provine imaginea lor modernă, cu trup de femeie și coadă de pește? Răspunsul se află în evoluția reprezentărilor medievale. În această perioadă, tradițiile despre sirenele grecești s-au intersectat cu poveștile despre alte ființe acvatice, iar artiștii au început să le înfățișeze în forme diferite.

Textul medieval „Liber Monstrorum” descrie sirene cu partea superioară a corpului feminină și cu coadă de pește. Ulterior, în bestiariile medievale, manuscrise ilustrate care prezentau animale reale și fantastice, au apărut atât sirene-păsări, cât și sirene-pești.

Unele imagini combinau chiar toate cele 3 elemente: femeie, pasăre și pește. În colecția Morgan Library & Museum din New York se păstrează manuscrise medievale care ilustrează această transformare treptată. Nu a existat, așadar, un moment precis în care sirenele și-au pierdut aripile și au primit cozi de pește. Cele două reprezentări au coexistat timp de secole, până când imaginea creaturii marine a devenit dominantă în poveștile și în cultura populară europeană.

Un pictor celebru a readus la viață adevăratele sirene antice

În 1891, pictorul britanic John William Waterhouse a realizat tabloul „Ulysses and the Sirens”, una dintre cele mai cunoscute reprezentări artistice ale episodului homeric. Lucrarea, păstrată astăzi la National Gallery of Victoria din Melbourne, îl prezintă pe Ulise legat de catargul corabiei, înconjurat de creaturi cu trupuri de păsări și chipuri feminine. Imaginea a surprins publicul victorian, obișnuit cu sirenele frumoase, cu cozi de pește. Waterhouse se inspirase însă din reprezentările Greciei antice, inclusiv din pictura de pe vasele grecești.

Tabloul readuce în prim-plan caracterul amenințător al acestor creaturi. Sirenele nu sunt femei care înoată în jurul corabiei, ci făpturi înaripate care se apropie de marinari, transformând scena într-o confruntare între curiozitatea umană și pericolul supranatural.

După aproape 3.000 de ani, povestea sirenelor din „Odiseea” continuă să ne surprindă. Creaturile pe care astăzi ni le imaginăm drept femei frumoase, cu cozi de pește, erau reprezentate de grecii antici ca monștri înaripați, uneori chiar cu barbă. Nu promiteau dragoste, ci cunoaștere, iar cântecul lor putea aduce moartea. Ulise a fost salvat nu de puterea armelor, ci de o decizie luată înainte de a auzi vocile lor: să se lege singur, pentru a nu deveni prizonierul propriei curiozități.