Prima pagină Cultura

Împăratul tuturor bolilor: scurtă istorie a cancerului

Maria Olaru | 10.05.2012 | ● Vizualizări: 16378

„Cancer” este un cuvânt tot mai des întâlnit. Fie că îl auzim în filme, pe stradă sau la cunoscuţi, acesta este unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte. Teama de cancer, chiar şi de pronunţarea cuvântului în sine pare să fie justificată de statistici. Societatea Americană împotriva Cancerului a declarat că doar în 2008 au fost înregistrate 12,7 milioane de noi cazuri de cancer la nivel mondial. Estimările au identificat că în acelaşi an, 7,6 milioane de bolnavi de cancer s-au stins din viaţă, ceea ce înseamnă că zilnic, 21.000 de oameni nu au mai rezistat chinurilor impuse de această boală. Mai mult, specialiştii susţin că până în 2030, ca o urmare a creşterii populaţiei şi a extinderii speranţei de viaţă, se vor înregistra anual 21,4 milioane de cazuri noi de cancer şi că 13,2 milioane de morţi produse de cancer. Cu toate acestea, deşi mulţi dintre noi se luptă zilnic cu acest monstru nesătul, numit cancer, puţini sunt aceia care îşi cunosc cu adevărat inamicul.

Ce este cancerul?

Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului care afectează genele în aşa fel încât determină creşterea celulelor canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste circuite nu mai acţionează, eliberând celulele care nu se mai pot opri din creştere.

Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim după traume şi să trăim. Totuşi, distorsionate şi necontrolate, celulele canceroase se pot dezvolta în voie, se pot adapta, repara şi trăi în voie, cu costul vieţilor noastre. Celulele canceroase cresc şi se adaptează mai bine ca noi, fiind un fel de versiuni perfecţionate ale propriilor noastre fiinţe.  



Cancerul este construit în genomul fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a celulelor canceroase nu sunt străine de corpurile noastre, ci mai curând  sunt nişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor canceroase, care se acumulează odată cu vârsta) încep să apară. Prin urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vârsta, ci ea, la fel ca oamenii, încearcă să supravieţuiască cât mai mult. 

Cancerul de-a lungul istoriei

Datele arheologice descoperite în ultimul timp atestă că, de-a lungul istoriei, atât oamenii cât şi animalele au suferit de cancer. Unele dintre cele mai vechi informaţii legate de istoria cancerului au fost găsite fie în manuscrise, fie observate la mumiile egiptene care prezentau tumori osoase fosilizate. Mai exact, cercetătorii au descoperit, la mumii, cazuri de cancer osos numit osteosarcom şi chiar de cancer la cap sau gât. 

Cea mai veche descriere a cancerului a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Documentul poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi reprezintă o copie a unui fragment dintr-un manual ce tratează chirurgia. În el sunt descrise 8 cazuri de tumori sau ulcere ale sânilor care au fost tratate prin cauterizare cu ajutorul unei unelte speciale. Totuşi, autorul manualului, care nu i-a dat niciun nume bolii, specifică faptul că nu există niciun tratament împotriva sa. 

Numele de „cancer”, însă, a fost dat de Hipocrat, considerat Părintele Medicinei, care a folosit pentru prima dată termenii de „carcinos” şi „carcinom” pentru a descrie tumorile care ulcerează şi pe cele care nu ulcerează. În limba greacă, aceste cuvinte se referă la crab. Probabil Hipocrat a vrut să facă o asociere între membrele animalului şi modul de extindere a tumorilor. Ceva mai târziu, medicul roman Celsus, a tradus termenul în latină, adică în „cancer ” (termenul latinesc pentru crab), pentru ca ulterior, un al medic roman, Galen, să folosească „oncos” (care în greacă înseamnă umflătură), tot pentru a descrie tumori.

Chiar dacă de-a lungul a mai multor secole, medicina a evoluat doar cu paşi foarte mici, în veacul al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să facă observaţii importante care vor conduce la formarea epidemiologiei cancerelor. În 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, care a făcut studii medicale pe călugăriţe a semnalat lipsa cancerului de col uterin în rândul acestora, dar şi incidenţa relativ mare a cazurilor de cancer de sân. În urma acestor constatări, el s-a întrebat dacă nu cumva aceste cancere nu sunt legate de stilul lor de viaţă celibatar. Observaţia  sa a ajutat la o mai bună înţelegere a infecţiilor cu transmitere sexuală dar şi a modului în care acţionează hormonii. 

După 62 de ani de la constatarea lui Ramazzini, Percival Pott de la Spitalul Sf. Bartholomew, din Londra, a constatat că foarte mulţi coşari suferă de cancer testicular şi a făcut legătura între această boală şi funingine. 

În 1620, Thomas Venner, din Londra, a fost primul om care a încercat să avertizeze populaţia cu privire la daunele produse de tutun. În lucrarea sa Via Recta, el a notat că „fumatul excesiv răneşte creierul şi ochii, inducând tremur al membrelor şi inimii”. La aproape 150 de ani de la acest eveniment, în 1761, John Hil a publicat cartea „Precauţii împotriva fumatului în exces”. Aceste însemnări au dus mai târziu (în anii 1950) la dezvoltarea cercetărilor care au arătat că fumatul poate produce cancer pulmonar. 

Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în secolul al XIX-lea, după ce s-a constat că toate plantele şi animalele sunt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule. 

Înţelegerea mecanismului de funcţionare

La 19 martie 1845, doctorul scoţian, John Bennett a descoperit un caz neobişnuit. Unul din pacienţii săi, un zidar în vârstă de 28 de ani prezenta o umflătură misterioasă în zona splinei. „Are un ten de culoare închisă, de obicei sănătos şi temperat. El susţine că de acum 20 de luni nu mai poate face efort. În iunie a observat o tumoare în partea stângă a abdomenului, care timp de 4 luni a crescut, pentru ca apoi să stagneze”, a notat Bennet.

Deşi părea că boala nu va mai evolua, de-a lungul următoarelor săptămâni pacientul a experimentat febră, sângerări, durere abdominală. La început, simptomele nu erau decât supărătoare. Cu timpul, însă ele au devenit din ce în ce mai dese şi mai greu de suportat. Nu a durat mult până când tumorile s-au extins în zona inghinală, axile şi gât. Deşi a fost tratat cu lipitori, aşa cum se obişnuia, starea lui a continuat să se înrăutăţească. La autopsie, Bennett a descoperit că în sângele pacientului său exista un număr mult prea mare de globulele albe (care de regulă apar ca răspuns la o infecţie din corp). În urma rezultatelor, Bennett a crezut că puroiul se formează universal în interiorul sistemului vascular. Explicaţia l-ar fi mulţumit pe doctor, dar asta doar în cazul în care ar fi găsit sursa puroiului. Neputând să găsească nicio rană şi niciun abces, Bennet a numit cazul „O supuraţie de sânge” şi a renunţat a mai cerceta. 

Desigur Bennet se înşela cu privire la acest diagnostic. La doar 4 luni după acest incident, un cercetător german în vârstă de 24 de ani, Rudolf Virchow, publica un raport în care prezenta un caz asemănător cu cel al lui Bennet. De data aceasta, pacienta era o bucătăreasă care avea în jur de 55 de ani al cărei sânge era invadat de globule albe ce se depuneau în zona spinei. La autopsie, patologii nici nu au avut nevoie de microscop pentru a observa stratul gros lăptos, de globule albe care plutea peste cel roşu. 

Virchow, care era familiarizat cu raportul lui Bennet privind diagnosticul zidarului, nu a putut fi de acord cu teoria londonezului, considerând că sângele nu se poate transforma pur şi simplu în altceva. Fiind deranjat de simptomele neobişnuite, Virchow a ajuns se se întrebe dacă nu cumva sângele, în sine, era anormal. Neputând să găsească o explicaţie pentru apariţia acestei boli, el a numit-o Weisses Blut, adică sânge alb. În 1847, însă, Virchow se decide să schimbe numele bolii cu unul mai academic şi o redenumeşte „leukemia” de la cuvântul grecesc „leukos” (alb) şi „aima” (sânge).  

Nereuşind să îi dea de cap acestei boli, Virchow se dedică studiului medicinei căruia îi va rămâne fidel până la sfârşitul zilelor, motiv pentru care el va rămâne în istorie drept „părintele patologiei”. Totuşi, această frustrare duce la una dintre cele mai importante constatări din domeniu medical: teoria celulară, pe care o expune în lucrarea Omnis cellula e cellula. După ce a înţeles diviziunea celulară, savantul îşi continuă studiile aspra cancerului şi descoperă că tumorile de acest fel prezintă o creştere necontrolată a celulelor, un fel de hiperplazie în formă extremă. Însă, pentru că tumorile păreau să deţină o formă de viaţă proprie, ca şi cum celulele ar fi fost posedate de o altă sursă ce le determina să crească, Virchow numeşte fenomenul „neoplazie”. 

Până să îşi găsească sfârşitul, în 1902, Virchow  reuşeşte să şteargă din lumea medicală teoria legată de „supurarea de sânge”, determinându-i pe specialişti să o adopte pe cea conform căreia cancerul este o boală caracterizată prin hiperplazie patologică ce determină celulele să se multiplice în mod autonom. Aceste creşteri necontrolate creează mase de ţesut (tumori) care distrug ţesuturile sănătoase. De asemenea, oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri îmbrăţişaseră, mulţumită lui Virchow, şi ideea că aceste tumori se pot răspândi, formând metastaze. Până atunci cancerul fusese observat în diversele lui forme şi specialiştii realizaseră că el apare ca urmare a diviziunii celulare necontrolabile. 

Munca savantului german i-a ajutat pe epidemiologi să îşi continue studiile nu numai pentru depistarea factorilor care influenţează apariţia cancerului (precum fumatul, obezitatea, radiaţii), ci şi pentru modurile în care această boală ar putea fi prevenită. 

Înţelegând modul de formare a aceste boli de-a dreptul malefice, specialiştii au început să realizeze studii, cu scopul de a găsi mai multe informaţii ce ar fi putut duce, dacă nu la crearea unor tratamente eficiente, măcar la aflarea unor metode de prevenire. În 1915, de exemplu, Katsusaburo Yamagiwa şi Koichi Ichikawa, de la Universitatea din Tokyo au arătat, pe animale de laborator, că gudronul de cărbune poate produce cancer. 

Tratamente

După al Doilea Război Mondial, descoperirile din domeniul medicinei au continuat să evolueze cu o repeziciune cu care nu o mai făcuseră niciodată.  Datorită industrializării, companiile farmaceutice au adus la îndemâna publicului o multitudine de produse, astfel încât, aproape orice boală putea fi trată. Consecinţa acestei dezvoltări explozive a farmaceuticelor a fost extinderea duratei de viaţă de la 47 la 68 de ani, în doar o jumătate de secol.

Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific războiul era dezastruos de prematur. În anii ‘70, omul ajunsese deja pe Lună, însă nu reuşise să formeze o ştiinţă a cancerului, încă. La acea vreme, oamenii de ştiinţă nu înţelegeau cum ajung celulele să fie maligne.  

Chimioterapia

Primul pacient vindecat de cancer metastazic s-a înregistrat în 1956, când Metotrexatul, medicament utilizat azi în chimioterapie, a fost folosit pentru tratarea unei tumori rare numite coriocarcinom. În următorii ani, experimentele au demonstrat că acest medicament poate fi utilizat şi pentru tratarea altor cancere. Această reuşită i se datorează lui Sidney Farber, un patolog pediatru, din Boston, care demonstrează că aminopterina, un compus relaţionat cu acidul folic (vitamina B9) produce remisia leucemiei la copii. Ulterior tratamentul utilizat de Farber a devenit predecesorul metotrexatului.

Astfel, ia naştere era chimioterapiei, „o viziune sanitară a iadului”, aşa cum o numeşte Siddhartha Mukherjee, autorul cărţii The Emperor of All Maladies. Toate marile publicaţii din lume încep să publice studii despre cancer. În librării rafturile sunt ocupate de cărţi de oncologie şi nici cinematografia nu ocoleşte acest subiect.

Pentru tratarea prin chimioterapie, pacienţii erau închişi în saloane, un fel de închisori în care nimeni nu avea voie să pronunţe cuvântul „cancer”. De asemenea, toate  gemurile încăperilor erau dotate cu plase de sârmă, în încercarea de a-i împiedica pe suferinzi, care aveau un ten de culoare portocalie (din cauza tratamentului ce li se administra), să se sinucidă. 

Intervenţiile chirurgicale

În anii ‘70, studiile clinice moderne au demonstrat că intervenţiile chirurgicale pot fi eficiente pentru înlăturarea cancerului de sân. Astăzi mastectomia radicală (implică extirparea muşchilor pectorali şi ganglionii limfatici din axile), se efectuează foarte rar, iar mastectomia radicală modificată (în care se păstrează ambii sau măcar unul din muşchii pectorali) este şi ea întâlnită mult mai rar decât în trecut.  

În ultimii ani ai secolului XX, chirurgii dezvoltă tot mai multe tehnici revoluţionare cu ajutorul cărora reuşesc să extragă cât mai puţin ţesut sănătos în timpul intervenţiilor de înlăturare a cancerului. Aşa cum s-a evoluat de la mastectomie, la tumorectomie, progresele s-au înregistrat şi în ceea ce priveşte îndepărtarea tumorilor osoase şi a celor localizate în ţesuturi moi, precum cele din membre, fără a fi nevoie de amputare. Aceste progrese au depins nu numai de o bună înţelegere a cancerului şi de apariţia unor instrumente chirurgicale potrivite, ci şi de combinarea operaţiilor cu tratamente de chimioterapie sau radiaţii. 

Până în ultimele decenii ale secolului trecut, în multe cazuri, diagnosticarea cancerului necesita deschiderea pacientului, astfel încât chirurgul să poată preleva mostre de ţesut. Din fericire, spre sfârşitul anilor 70’ încep să se folosească tehnici speciale pentru diagnosticare, precum ecografia, tomografia, tehnicile prin rezonanţă magnetică şi tomografia prin emisie de pozitroni. 

Tratamente hormonale

O altă descoperire, de data aceasta una a secolului al XIX-lea, a pus bazele pentru o metodă modernă utilizată în tratarea şi prevenirea cancerului de sân. În 1878, Thomas Beatson, absolvent al Universităţii din Edinburgh, a descoperit că sânii femelelor de iepure nu mai produc lapte după îndepărtarea ovarelor. Analizând mai bine fenomenul el a observat că ovarectomia vine în ajutorul celor care suferă de cancer la sân şi că hormonul feminin, estrogenul, joacă un rol foarte important în apariţia cancerului de acest tip. Astfel, studiile sale au reprezentat piatra de temelie pentru crearea terapiei hormonale. 

La o jumătate de secol după descoperirea lui Beatson, Charles Huggins, urolog de la Universitatea din chicago a observat că extirparea testiculelor induce o regresie dramatică a cancerului de prostată metastatic. La scurt timp după aceea, s-a hotărât că acest tip de cancer poate fi oprit cu ajutorul tratamentelor care blochează producţia de hormoni. 

Radiaţiile 

În 1895, Wilhelm Conrad Roentgen, anunţă descoperirea emisiilor unor radiaţii penetrante pe care le numeşte radiaţii X. La nivel mondial, toată lumea se declară încântată de reuşita fizicianului german şi în doar câteva luni, radiaţiile X încep să fie utilizate pentru diagnosticarea pacienţilor, pentru ca apoi, peste 3 ani ele să fie utilizate în tratarea cancerului. La început terapia prin radiaţii utiliza radiu şi maşini pentru diagnosticare cu joasă tensiune care creşteau şansele de supravieţuire ale pacienţilor. Cu toate acestea, nu a durat mult până când medicii şi-au dat seama că radiaţiile au şi o parte întunecată, căci în cantităţi mari ele pot favoriza apariţia cancerului. 

Cu timpul, metodele şi aparatele utilizate în terapia prin radiaţii au devenit din ce în ce mai bune. Astăzi, dozajul radiaţiilor se face foarte precis, astfel încât ele să distrugă doar ţesutul canceros, nu şi pe cel sănătos. 

O mai bună înţelegere a biologiei celulelor canceroase a dus la dezvoltarea unor agenţi biologici capabili să mimeze unele semnale naturale pe care corpul le foloseşte cu scopul de a controla creşterea celulelor. Studiile clinice au început, unul câte unul, să susţină tratamentul anticancer numit bioterapie sau imunoterapie. Acum, unii dintre aceşti agenţi biologici, care apar în mod natural în corp, pot fi realizaţi şi în laborator. Fiind administraţi bolnavilor de cancer, agenţii biologici influenţează răspunsul imunitar natural pentru a ataca celulele canceroase. 

În ciuda acestei multitudini de tratamente, nu toate tipurile de cancer reacţionează la fel şi nu toate terapiile dau rezultate. Din acest motiv, în ultimul timp, medicina personalizată încearcă să găsească combinaţiile de tratamente utile fiecărui individ în parte. Desigur, procedura este pe cât de inedită, pe atât de costisitoare. Ea presupune prelevarea ţesutului canceros de la pacient şi implantarea sa într-o serie de şoareci, pe care se realizează teste cu scopul de a afla ce tratament reacţionează mai bine împotriva tipului respectiv de cancer. 

Acum, un grup de companii farmaceutice crede că secretul pentru învingerea cancerului s-ar putea afla chiar printre aceste studii deja realizate. În acest sens ele militează pentru împărtăşirea datelor reieşite în urma studiilor, cu scopul de a îmbunătăţi rata de succes a terapiilor anticancer. Denumit DataSphare, proiectul vizează să creeze un depozit de informaţii prelevate în urma studiilor realizate de companii şi universităţi asupra cancerului. 

Cu toate că, de mii de ani nimeni nu a găsit o cale de a pune capăt acestei boli malefice, trebuie să ne gândim că toate aceste descoperiri şi tratamente anticancer au în spatele lor o muncă titanică, mii de cercetări, de rapoarte şi de studii clinice. 

Pentru a ne putea da seama de paşii uriaşi pe care i-a făcut medicina în ultimele secole, putem face un mic exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă regina persană, Atossa, care a trăit în jurul anului 500 î.Hr şi care a suferit de cancer la sân, ar fi putut să călătorească în timp, secol după secol. La două sute de ani după ce ea i-a poruncit unui sclav grec, numit Democedes, să îi extirpe tumoarea, sub forma a ceea ce pare una din cele mai primitive mastectomii,  Atossa ar afla că Hipocrate are un nume pentru boala ei şi că acela este karkinos.  Peste o altă mie de ani, ea ar putea suferi o altă intervenţie prin care i se înlătură tumoarea, dar care nu ar fi destul de bună încăt să împiedice reapariţia ei. În 1778, la clinica lui John Hunter, regina ar afla că operaţiile de  extirpare a tumorilor se realizează numai dacă boala este în stadiu incipient. Pe măsură ce înaintează spre secolul al XIX-lea, Atossa are o nouă şansă să scape de boală. Noua operaţie pare mult mai periculoasă, căci este vorba de o mastectomie radicală, dar şi mult mai promiţătoare. La începutul anilor 1900, boala ei ar putea fi tratată numai prin terapie cu raze X, pentru ca 50 de ani mai târziu, o altă generaţie de medici să combine două strategii: mastectomie simplă şi radiaţii. În anii ‘70 boala reginei are şanse să dispară şi pentru prima dată există speranţa că ea nu va mai recidiva. În sfârşit, în secolul XXI, Atossa are posibilitatea de a nu se expune la tratamente toxice fără a şti sigur dacă ele îi sunt sau nu benefice. Pentru prima dată, ea poate, mai întâi, să încerce terapiile pe şoareci avatar. 

Deşi nu se poate să realizăm comparaţii între tehnicile utilizate acum 2500 de ani şi cele din prezent, trebuie să subliniem faptul că, dacă Atossa ar fi trăit acum şi ar fi fost diagnosticată cu cancer la sân la vârsta de 40 de ani, ea ar fi putut să mai trăiască 15-20 de ani, multumită noilor tratamente.