O carte pe zi: „Etnogeneză şi ţuică”, de Vintilă Mihăilescu. Pălinca are o provenienţă austro-ungară

„Vreţi să înţelegeţi istoria zbuciumată, la răscruce de drumuri şi imperii, a neamului nostru? Ei bine, nimic mai simplu: geografia istorică a băuturii noastre naţionale stă mărturie în acest sens. Iată un mic ghid compilat pentru dumneavoastră din scrierile specialiştilor în domeniu. Ca în atâtea alte domenii, pe teritoriul nostru s-a purtat timp de secole şi o luptă aprigă de cucerire alcoolică. Astfel, călugării cistercieni, se pare, sunt cei care introduc în părţile noastre, prin secolul al XIV-lea şi în principal în oraşele săseşti din Transilvania, alcoolul distilat din fructe.

 

Sub denumirea generică de vinars (calchiere după germanul Branntwein), acesta urmează tradiţia medievală a aqua vitae şi are întrebuinţări aproape exclusiv medicale. În anumite zone din nord-vestul României, pe unde a pătruns această practică, s-a păstrat multă vreme termenul de ocovit sau ocovită, derivat din aqua vitae pe filiera poloneză (okowita) şi ucraineană (okovita, okovitka). De asemenea, nu puţine sînt întrebuinţările medicale păstrate pînă în ziua de azi. În secolul al XVI-lea, vinarsul este cu siguranţă folosit deja ca băutură, fiind preferat, de pildă, de Petru Rareş la ospeţele sale. Vinars a rămas o denumire mai degrabă arhaică, venită pe filieră germană – şi marcând apartenenţa noastră europeană… Pălinca are o provenienţă austro-ungară (la origine slavă: pálenkan, de la verbul paliti, a arde, a distila) şi se regăseşte în diferite forme din Slovenia şi Ungaria până în zone din Austria, Polonia şi Slovacia. Termenul de > apare în documente încă din 1630, ajungând în aceste zone pe filieră maghiară. De regulă, este obţinută din fructe diferite sau din amestecuri de fructe, cu tării ce depăşesc 40-50 de grade”.

 

După acestă introducere, care face parte chiar din Introducerea cărţii pe care o prezentăm, a sociologului profesor universitar Vintilă Mihăilescu, sperăm să vă fi stârnit să citiţi această excelentă carte de eseuri cu incursiuni spumoase în istoria noastră mai recentă sau mai îndepărtată şi care explică mentalităţi şi obiceiuri vechi de când lumea, ubicua diviziune dintre noi şi celălalt, legăturile candide dintre „rumâni” şi licorile făurite pe teritoriul nostru cu atâta meşteşugire de-a lungul istoriei zbuciumate. O carte despre care editorii spun că ne invită la introspecţie, scrie Mediafax.

 

Vintilă Mihăilescu – „Etnogeneză şi ţuică”. Editura Polirom, colecţia Plural M. 205 pag.